diapir, ~ă [At: ONCESCU, G. 214 / P: di-a~ / Pl: ~i, ~e / E: it diapiro] (Glg) 1 sn Cută anticlinală caracterizată prin prezența unui sâmbure de roci plastice care străbate rocile acoperitoare. 2 a (D. roci) Care se caracterizează prin prezența diapirului (1). corectat(ă)

DIAPIR s.n. (Geol.) Cută anticlinală caracterizată prin prezența unui sîmbure de roci plastice care străbat rocile acoperitoare. [Pron. di-a-. / cf. it. diapiro, gr. diapyros – ars profund].

DIAPIR s. n. cută anticlinală caracterizată prin prezența unui sâmbure de roci plastice care străbat rocile acoperitoare. (< it. diapiro)

diapir (desp. di-a-) s. n., pl. diapire

diapir (di-a-) s. n., pl. diapire

diapir s. n. (sil. di-a-), pl. diapire

diapir, cută ∼ ă, (engl.= diapir) un „sâmbure de sare” sau de oricare altă rocă care se poate comporta plastic și care poate străpunge rocile acoperitoare, mai moi, atunci când acționează o presiune litostatică (și laterală) mare. Termenul d. a fost introdus de Ludovic Mrazec pentru a descrie modul de apariție a „sâmburilor de sare” din anticlinalele faliate din curbura C. Orient.