DIAPAZÓN, diapazoane, s. n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bară de oțel în formă de U, care vibrează la lovire, emițând de obicei nota muzicală „la” și servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la același diapazon cu cineva = a se afla în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omenească sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos până la cel mai înalt; întindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.
Sursa: DEX '98 | Adăugată de IoanSoleriu | Greșeală de tipar | Permalink

DIAPAZÓN ~oáne n. 1) Instrument acustic, constînd dintr-o bară de oțel îndoită în formă de potcoavă, care, la lovire, emite un sunet muzical de o anumită frecvență și este folosit pentru acordarea instrumentelor cu coarde. 2) Interval de sonoritate caracteristic pentru o voce sau pentru un instrument muzical. 3) fig. Posibilitate de variere a unor mărimi de același fel în anumite limite. [Sil. di-a-] /<fr. diapason
Sursa: NODEX | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

DIAPAZÓN s. n. 1. mic instrument de oțel în formă de U, care, vibrând, produce un singur sunet pur (la), etalon pentru acordare sau pentru a se „da tonul”. ♦ a fi la același ~ cu cineva = a fi la aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva. 2. ambitus. 3. model-tip de hașuri la standardizarea trasării grosimii hașurilor. 4. (tehn.) ~ de dimensiuni = interval dintre valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. (< fr. diapason)
Sursa: MDN | Adăugată de raduborza | Greșeală de tipar | Permalink

DIAPAZÓN s.n. 1. Instrument alcătuit dintr-o vergea metalică în formă de U, care, vibrând, produce un sunet pur (de obicei „la”). ◊ A fi la același diapazon cu cineva = a fi în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva. 2. Întindere a sunetelor pe care le produce o voce sau un instrument de la sunetul cel mai grav până la cel mai înalt; registru. 3. Model-tip de hașuri folosit la standardizarea trasării grosimii hașurilor. 4. (Tehn.) Diapazon de dimensiuni = interval dintre valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. [< fr. diapason, cf. lat., gr. diapason – gamă].
Sursa: DN | Adăugată de LauraGellner | Greșeală de tipar | Permalink

DIAPAZÓN s. v. ambitus.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

diapazón s. n. (sil. di-a-), pl. diapazoáne
Sursa: Ortografic | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

diapazon (diapason) (‹ gr. διαπασῶν, adică: ἡ διά πασῶν [χορδῶν συμφωνία]) 1. (în muzica greacă* antică), denumirea octavei* [v. și octacord (2)]. 2. Echiv. fr. pentru mensura, instr. de suflat; prin d. se proceda la determinarea exactă a distanței ce separă orificiile (de la fl. și ob.) sau a raporturilor de lungime și de lărgime ale unui tub sonor (la orgă* și la instr. de suflat de alamă). 3. Denumirea engl. a registrului (II) de orgă* [de 32, 16 sau 8 picioare (2)], echiv. cu germ. Prinzipal, it. Principale, fr. Montre. Registrul de 4’ (Prestant, Oktav etc.) are o sonoritate tăioasă, ascuțită. 4. Ambitus (1). 5. Sunet de reper în acordare (2) sau sunet normal de acordare, a cărui înălțime* absolută se stabilește în funcție de un număr precis de vibrații*. Vechii greci își acordau kithara* constant în raport cu sunetul la, a cărui înălțime era aproximativ cea actuală. Din punct de vedere teoretic, în virtutea sistemului pitagoreic, valoarea d. era de 432 Hz. În practica muzicală, valoarea aceasta a fost de-a lungul sec. fluctuantă. Astfel, acordarea instr. cu claviatură* era cu aproximativ trei semitonuri* mai jos față de cea actuală. În Germania sec. 16-17 se făcea distincția între Chorton (d. coral) și Kammerton (d. ansamblurilor (1, 2) de cameră*): d. coral, ținând seama de necesitatea acompanierii corului de către orgă, era egal cu acordajul acestui instr. și mai jos decât d. ansamblurilor de cameră, ce aparținea deja unei practici laice; încă mai înalt (cu o terță* mică superioară) era Kornett-Ton-ul, după care se acordau formațiile de suflători ale orașelor (Stadtpfeifer). Acad. de științe din Paris a fixat în 1858 d. normal la₃ la 870 de vibrații simple și 435 vibrații duble/s; cu toate acestea Scala din Milano își rezervase propriul său d. de 451 Hz*. Alte reglementări (1931; 1941) au stabilit pentru la₃ = 440 Hz, valoare prevăzută și în STAS 1958-50. V. frecvență. 6. Mic instr. de oțel, în formă de U, inventat în 1711 de John Shore, lautist din Londra. Sunetul obținut prin lovirea d. (în general la₃) are armonice* foarte acute. D. poate fi utilizat ca generator sonor în experiențele acustice, pentru controlarea înălțimii absolute a sunetelor, iar în practica muzicală pentru acordarea instr. sau pentru a se „da tonul” înaintea începerii execuției unui ansamblu coral (v. camerton).
Sursa: DTM | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink