ȘUGUBINĂ, șugubine, s. f. 1. (Înv. și reg.) Păcat grav; nelegiuire, crimă. 2. Amendă percepută în Evul Mediu, în Țările Române, pentru omucidere, tâlhărie sau adulter. 3. (Reg.) Necaz, nenorocire. ◊ Expr. A da (sau a fi) de șugubină = a da (sau a se face) de rușine, a (se) face de râs, de ocară. – Din sl. dušegubina.

șugubină sf [At: (a. 1554) D. BOGDAN, GL. 54 / V: (înv) de~,^[1] dușeg~,^[2] (reg) jig~,^[3] (îrg) jug~ / Pl: ~ne, ~ni / E: slv доушегоувина] 1 (Înv; mai ales îf deșugubină) Faptă gravă care contravenea legilor juridice sau preceptelor religioase și morale (în special omucidere sau adulter) Si: crimă (1), nelegiuire, păcat. 2 (Înv; în țările românești din Evul Mediu) Amendă (în bani sau în natură) percepută pentru omucidere, tâlhărie, adulter. 3 (Reg) Necaz. 4-5 (Reg; îe) A da (sau a fi) de ~ A produce cuiva (sau a i se întâmpla) o neplăcere, un necaz, o nenorocire. 6-7 (Reg; îae) A (se) face de râs. 8-9 (Reg; îae) A (se) face de ocară. 10 (Trs) Infirmitate. 11 (Ban; dep) Om de nimic, care incomodează pe alții. 12 (Mun) Poznă.

ȘUGUBINĂ, șugubine, s. f. 1. (Înv.) Păcat grav; nelegiuire, crimă. 2. Amendă percepută în timpul evului mediu, în țările românești, pentru omucidere, tâlhărie sau adulter. 3. (Reg.) Necaz, nenorocire. ◊ Expr. A da (sau a fi) de șugubină = a da (sau a se face) de rușine, a (se) face de râs, de ocară. – Din sl. dušegubina.

ȘUGUBINĂ s. f. 1. (Învechit și regional, în expr.) A da de (sau de-o) șugubină = a da de rușine, a se face de rîs, de ocară. Ia împinge hoborocu cela încoace, măi țică... încet, să nu dai de șugubină. VLAHUȚĂ, CL. 110. M-am fost dus să macin, dar mai dădui de-o șugubină. CONTEMPORANUL, VI 41. 2. (Învechit) Păcat grav, nelegiuire, crimă. Cu capu-și plăti șugubina. BUDAI-DELEANU, Ț. 152.

ȘUGUBINĂ s.f. 1. (Mold.) Faptă gravă, nelegiuire, în special omucidere, tîlhărie sau adulter. Vornicul cel mare de Țara de Sus, giudecă-toriu tuturor den țară, cine au strîmbătăți și globnic de morți de om și de șugubini ce să fac la partea lui. URECHE ; cf. URECHE, 70. 2. (ȚR) Amendă percepută pentru omucidere, tîlhărie sau adulter. Ține pre acest voinic la tine, iar de va scăpa și va fugi, tu în locul lui vei fi sau vei plăti șugubina. NEAGOE, ÎNV. Variante: șigubină (URECHE, 70). Etimologie: deșugubină (< dușegubină < sl. dušegubina). Vezi și șugubăț. Cf. b e z a c o n i e; h a t a l m.

șugubină f. 1. od. V. deșugubină; 2. amendă pentru o crimă: pentru această vină a lor le au luat Pătrașcu Vodă trei șugubini BĂLC.; 3. azi, Munt., bocluc, pocinog: a dat de șugubină. ISP. [V. deșugubină: silaba inițială a căzut prin confuziunea cu prep. de].

șugubínă f., pl. ĭ și e (din deșugubină, supt infl. luĭ a șugui, ĭar silaba inițială a căzut pin confuziune cu de). Vechĭ. Amendă p. o crimă. Azĭ. Est. Fam. Poznă, boață, încurcătură. A da pe cineva de șugubină, a-l băga în belea.

jâgubină^[1] sf vz șugubină

jugubină sf vz șugubină

deșugubină f. 1. în vechiul drept românesc: crimă sau păcat mortal (omor, tâlhărie, adulteriu) ce trăgea după sine pierderea sufletului; 2. V. șugubină. [Slav. DUȘEGUBINA, pierderea sufletului].

deșugubínă f., pl. ĭ (vsl. duše-gubina, perderea sufletuluĭ. V. duh, pa-gubă, șugubină). Vechĭ. Mare crimă, păcat mortal.

șugubină (înv., reg.) s. f., g.-d. art. șugubinei; pl. șugubine

șugubină (înv., reg.) s. f., g.-d. art. șugubinei; pl. șugubine

șugubină s. f., g.-d. art. șugubinei; pl. șugubine

ȘUGUBINĂ s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

șugubină s. v. BELEA. BUCLUC. DANDANA. ÎNCURCĂTURĂ. NĂPASTĂ. NEAJUNS. NECAZ. NEMULȚUMIRE. NENOROCIRE. NEPLĂCERE. NEVOIE. PACOSTE. POCINOG. RĂU. SUPĂRARE.

DEȘUGUBINĂ s. v. asasinat, crimă, moarte, omor, omorâre, omucidere, ucidere.

deșugubină s. v. ASASINAT. CRIMĂ. MOARTE. OMOR. OMORÎRE. OMUCIDERE. UCIDERE.

deșugubină (deșugubini), s. f. – 1. Măcel, crimă. – 2. Sumă plătită ca amendă pentru a evita acuzația de crimă; pînă la 1753 a fost beneficiul marelui vornic și al vornicilor de poartă. – 3. Încurcătură, bucluc. – Var. șugubină. Sl. dusĕgubinŭ „pierzîndu-și sufletul” (Tiktin; Candrea). Termen juridic, popular cu forma de var., și cu sensurile 2 și 3. – Der. deșugubinar, s. m. (perceptor); deșugubinărie, s. f. (dare, tribut pe crimă), ambele înv.

șugubină, șugubine, (șugubdină), s.f. – (reg.) Necaz, nenorocire, groază: „Lasă pușca-n șugubdină, / Vin’ acas’ pe-o săptămână” (Bârlea, 1924, I: 100). „Mănânce-te șugubina, bida!” (Faiciuc, 1998: 96). În expr. a fi de șugubină = a fi de groază, de râs, de mirare (Bârlea, 1924). – Din sl. dušegubina (DEX, MDA).

șugubină, -e, (șugubdină), s.f. – Necaz, nenorocire, groază: „Lasă pușca-n șugubdină, / Vin’ acas’ pe-o săptămână” (Bârlea 1924 I: 100). „Mănânce-te șugubina, bida!” (Faiciuc 1998: 96). În expr. a fi de șugubină = a fi de groază, de râs, de mirare (Bârlea 1924). – Din sl. dušegubina (DEX).