DEZVĂȚA, dezvăț, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei etc.; a (se) dezobișnui; a (se) dezbăra. – Pref. dez- + [în]văța.

dezvăța vtr [At: ANON. CAR. / Pzi: dezvăț / E: dez- + învăța] 1-2 A se dezobișnui (1-2).

dizvăța v vz dezvăța

DEZVĂȚA, dezvăț, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei, un viciu; a (se) dezobișnui; a (se) dezbăra. – Dez- + [în]văța.

DEZVĂȚA, dezvăț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», mai rar prin «de la») A face (pe cineva) să piardă o deprindere, un obicei (rău); a dezobișnui, a dezbăra. Aceste sînt lucruri vechi, De care sînt dezvățate acum a noastre urechi. NEGRUZZI, S. III 100. Ciobanul rîdea pe sub mustață, căci a putut de loc (= pe loc) s-o dezvețe de un obicei. ȘEZ. V 84. ◊ Refl. Bătrînul nu se putea dezvăța de viața lui obișnuită din vremea tinereții. BART, S. M. 60.

A DEZVĂȚA dezvăț tranz. A face să se dezvețe. /dez- + a învăța

A SE DEZVĂȚA mă dezvăț intranz. A-și pierde obișnuința (de a face ceva); a se dezobișnui. ~ să citească. /dez- + a învăța

desvățà v. a face să uite cele învățate sau o deprindere.

2) dezvăț, a -á v. tr. (după învăț saŭ lat. *dĭsvĭtiare, it. divezzare). Dezobișnuĭesc, fac să uite un obiceĭ: a dezvăța de beție.

dezvăța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. dezvăț, 2 sg. dezveți, 3 dezvață; conj. prez. 1 sg. să dezvăț, 3 să dezvețe; imper. 2 sg. afirm. dezvață

dezvăța (a ~) vb., ind. prez. 3 dezvață

dezvăța vb., ind. prez. 1 sg. dezvăț, 3 sg. și pl. dezvață

dezvăța

DEZVĂȚARE s. v. dezbărare.

DEZVĂȚARE s. debarasare, dezbărare, dezobișnuire, dezvăț, scăpare. (~ de un viciu.)

Dezvățare ≠ deprindere, învățare, obișnuire

DEZVĂȚA vb. v. dezbăra.

DEZVĂȚA vb. a (se) debarasa, a (se) descotorosi, a (se) dezbăra, a (se) dezobișnui, a (se) lăsa, a scăpa, (fig.) a (se) scutura, (fam. fig.) a înțărca. (S-a ~ de un viciu.)

A se dezvăța ≠ a se deprinde

A dezvăța ≠ a deprinde

A (se) dezvăța ≠ a (se) învăța, a (se) obișnui