dezmântat¹ sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: dezmânta] (Înv) 1 Deconsiliere. 2 Păcălire.

dezmântat², ~ă [At: SĂULESCU, HR. II, 337/28 / V: (înv) ~mintit, ~mințit, ~min~, ~mințat, ~nțit / S și: desm~ / Pl: ~ați, ~e / E: dezmânta] 1 a Convins să nu facă ceva Si: (rar) deconsiliat, desfătuit. 2 a Păcălit. 3-4 smf, a (Îvr; îf dezmintit, dezmințit, dezmănțit) (Persoană) care nu mai e în toate mințile Si: nebun.

dezmânta [At: MOLNAR, RET. 15/17/ V: (reg) ~minti (îvr) ~min~ / S și: desm~ / Pzi: dezmânt / E: dez- + minte] 1 vt (Îrg) A scoate cuiva din minte o hotărâre, o convingere, un gând etc. Si: a deconsilia, (rar) a desfătui. 2 vt (Înv) A păcăli. 3-4 vtr (Reg; îf dezminți) A-și ieși sau a face să-și iasă din minți Si: a înnebuni 5-6 vir (Reg; îf dezminți) A se dezmetici.

dezmânțit, ~ă smf, a vz dezmântat

dezminta v vz dezmânta

dezmintat, ~ă a vz dezmântat

dezminti v vz dezmânta

dezmintit, ~ă a vz dezmântat

dezmințat, ~ă a vz dezmântat

dezmințit³, ~ă a vz dezmântat

DEZMÎNTA, dezmînt, vb. I. Tranz. (Transilv., Ban.; urmat de determinări introduse prin prep. «de la») A face (pe cineva) să-și schimbe o hotărîre, un gînd etc.; a abate de la un scop, a povățui sau a sfătui (pe cineva) să nu facă un lucru. De ce ai dezmîntat oamenii de la șatra mea, vezi că nici de la tine nu cumpără. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 118.

DEZMÎNTA, dezmînt, vb. I. Tranz. (Reg.) A face pe cineva să-și schimbe o hotărîre, un gînd etc., a-l abate de la un scop, a povățui pe cineva să nu facă un lucru. – Din des¹- + smîntă (puțin folosit = sminteală).

DEZMÂNTA vb. v. desfătui.

dezmînta vb. v. DESFĂTUI.

desmînta (-t, -at), vb. – (Trans.) A face să se răzgîndească. Origine incertă. Pare a fi un der. de la lat. mantāre „a aștepta”, intensiv de la manēre; în acest caz *dĭsmantāre ar însemna „a exaspera” sau „a descuraja” pe cineva. După Tiktin, de la un lat. *dĭsmentāre, de la mens; după Giuglea, RF, II, 49, din lat. *dĭsmonĭtāre. Candrea trece sub tăcere etimonul, iar Scriban pare a ignora cuvîntul, care este destul de rar.