DEVLĂ, devle, s. f. (Fam.) Țeasta capului; căpățână; p. ext. cap (considerat de obicei ca sediu al inteligenței). – Cf. bg., sb. debel.

devlă² sf [At: BL II, 149 / Pl: ~le / E: rrm devel] (Arg) Dumnezeu al rromilor.

devlă¹ sf [At: I. GOLESCU, ap. DLR ms / V: (îrg) debla, (reg) diblă / Pl: ~le / E: cf bg дебел, srb debel] 1 (Îrg) Cap de porc (sau de alt animal). 2 (Îrg; pex) Cap de porc împodobit cu flori și cu panglici, purtat pe o tavă de flăcăii care colindă în ajunul Anului Nou Si: (pop) vasilcă. 3 (Reg) Porc urât și slab. 4 (Înv; fam; irn) Cap de om. 5 (Fam; pex) Minte. 6 (Olt) Moarte.

DEVLĂ, devle, s. f. (Fam.) Țeasta capului; căpățână; p. ext. cap (considerat de obicei ca sediu al inteligenței). – Et. nec.

DEVLĂ, devle, s. f. (Familiar) Țeasta capului, căpățînă; p. ext. cap. Acest Pic de [la] Mirandole, care la o vîrstă așa de crudă a strîns în devla lui atîta învățătură... VLAHUȚĂ, la TDRG.

devlă (deblă) f. 1. căpățână de porc; 2. fam. căpățână, bostan: are cap, nu devlă. [Slav. DEBLO, butuc: la figurat].

dévlă f., pl. e (bg. dĕlva, chĭup. Cp. cu țeastă). Iron. Cap (maĭ ales de om prost).

debla sf vz devlă¹

deblă sf vz devlă¹

diblă² sf vz devlă¹

devlă (fam.) (desp. de-vlă) s. f., g.-d. art. devlei; pl. devle

devlă (fam.) (de-vlă) s. f., g.-d. art. devlei; pl. devle

devlă s. f. (sil. -vlă), g.-d. art. devlei; pl. devle

DEVLĂ s. v. cap, căpățână, craniu, cutie craniană, hârcă, scăfârlie, tigvă, țeastă.

devlă s. v. CAP. CĂPĂȚÎNĂ. CRANIU. CUTIE CRANIANĂ. HÎRCĂ. SCĂFÎRLIE. TIGVĂ. ȚEASTĂ.

devlă (devle), s. f. – (Fam.) Cap, dovleac, tărtăcuță. Bg. dĕvla „carafă mare; bășică” (Scriban). Pare a fi dublet de la tîlv, s. n. „bășică sau tigvă cu care se scoate vinul din butoi” (după Cihac, acest ultim cuvînt ar fi legat de tigvă, ceea ce nu pare probabil). După Candrea, din sl. deblo „lemn”; după Graur 149 și Juilland 163, din țig. devla „Dumnezeu”; ipoteză greu de susținut.

devlă, devle s. f. cap, țeastă