DEZRĂDĂCINA, dezrădăcinez, vb. I. Tranz. 1. A scoate o plantă din pământ cu rădăcină cu tot. 2. Fig. A determina dispariția unei idei, a unei deprinderi etc.; a stârpi. – Pref. dez- + [în]rădăcina.

dezrădăcina [At: CORESI, EV. 246 / S și: (înv) desr~ / Pzi: ~nez / E: dez + rădăcina] 1 vt (C.i. arbori, plante) A scoate din pământ cu rădăcină cu tot. 2 vt (Fig, pan) A extirpa. 3 vt A extrage. 4 vr (Fig) A părăsi locul de naștere, mediul natural pentru a se muta în altă parte, într-o ambianță la care nu se poate adapta. 5 vt (Fig; c.i. idei, păreri, deprinderi, credințe etc.) A face să dispară cu desăvârșire Si: a nimici, a desființa, a stârpi. 6 vt (Înv; c.i. oameni) A distruge. 7 vt (Înv) A omorî.

DEZRĂDĂCINA, dezrădăcinez, vb. I. Tranz. 1. A scoate o plantă din pământ cu rădăcină cu tot. 2. Fig. A face să dispară cu desăvârșire o idee, o deprindere (rea); a stârpi. – Dez- + rădăcină.

DEZRĂDĂCINA, dezrădăcinez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la copaci sau la plante) A scoate din pămînt (cu rădăcini cu tot). Dunărea mare și năvalnică din martie... dezrădăcinează copacii de pe țărm. DUMITRIU, N. 135. Au dezrădăcinat păpurișul, au ridicat mîlul în sus pe costișe, către bătătura bordeiului, și au adus în albia mlaștinii pămînt negru. GALAN, Z. R. 43. Parcă-i vedeam cum tremură și se adună unul lîngă altul mărăcinii dezrădăcinați și dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 78. ◊ (Prin analogie) Mă dusei și, dezrădăcinînd în munte o stîncă uriașă ce-mi căzu la îndemînă, o răsturnai peste capătul priponului ieșit afară din pămînt. HOGAȘ, M. N. 182. ◊ Fig. O singură apucătură denunța oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat. CARAGIALE, M. 42. 2. Fig. (Cu privire la idei, convingeri, deprinderi) A face să dispară cu desăvîrșire; a stîrpi. [Antioh Cantemir] socoti că cel mai sigur mijloc de a dezrădăcina oarecare prejudețe era de a le arăta cît sînt ele de ridicole și că rușinea va isprăvi mai lesne aceea ce nu putea săvîrși dreapta judecată. NEGRUZZI, S. II 146. ◊ Refl. Greu... se dezrădăcinează obiceiurile și năravurile vechi. CARAGIALE, O. II 334.

A DEZRĂDĂCINA ~ez tranz. 1) (copaci, plante) A scoate din pământ cu rădăcină cu tot. 2) fig. (idei, deprinderi etc.) A face să nu mai existe; a distruge complet; a stârpi; a extirpa; a extermina. /dez- + rădăcină

dizrădăcina v vz dezrădăcina

desrădăcinà v. 1. a scoate din rădăcină, a scoate cu rădăcină cu tot: a desrădăcina arbori; 2. fig. a desființa, a stârpi: a desrădăcina erori, viții.

dezrădăcinéz v. tr. Scot din rădăcină: a desrădăcina un copac. Fig. Scot, stîrpesc: a desrădăcina vițiu.

dezrădăcina (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. dezrădăcinez, 3 dezrădăcinează; conj. prez. 1 sg. să dezrădăcinez, 3 să dezrădăcineze

dezrădăcina (a ~) vb., ind. prez. 3 dezrădăcinează

dezrădăcina vb., ind. prez. 1 sg. dezrădăcinez, 3 sg. și pl. dezrădăcinează

dezrădăcina

desrădăcinez.

DEZRĂDĂCINA vb. (livr.) a eradica. (A ~ un arbore.)

DEZRĂDĂCINA vb. (livr.) a eradica. (A ~ un arbore.)

A dezrădăcina ≠ a înrădăcina