desghin n. Mold. 1. lovitură cu hățul sau cu pintenele: trei desghinuri că mi-i da POP.; 2. săritura calului: în sprintene desghinuri ’și saltă caii sprinteni AL. [Turc. DIZGHIN, hăț].

desbinà (desghinà) v. 1. a se desface: o oaie se desghină din turmă ISP.; 2. a dezuni, a învrăjbi. [V. îmbinà].

desghinà v. Mold. V. desbinà.

desghin (-nuri), s. n. – Cabriolă, săritură. var. dezghin, dejghin. Tc. dezgin (Șeineanu, II, 157; Lokotsch 527; Ronzevalle 93), cf. bg., sb. dizgin. Cuvîntul turc înseamnă „hăț”, astfel încît este posibilă o etimologie populară, care ar fi apropiat termenul de desghina „a separa, a despărți” (Tiktin).

desghina (-n, -at), vb. – A separa, a despărți. – Var. dejghina, dezghina, desbina. Origine necunoscută. Pare cuvînt tradițional (sec. XVIII), modificat modern prin analogie cu îmbina, combina (Pușcariu 778; Philippide, Principii, 107). Originea lat. pare sigură, cf. mr. dizgl’inare „a tăia crengile”; este însă greu de admis etimonul lat. *dĭsglŭtināre care este propus în mod curent (Candrea-Dens., 482; Pascu, I, 76); tot așa este și lat. *dĭsglināre, din ngr. γλίνη „cocă, pap” (Giuglea, Dacor., III, 620).