DENUMÍT adj. intitulat, numit, poreclit, supranumit, zis, (înv.) titluit. (Al. Golescu, ~ Arăpilă.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DENUMÍ, denumesc, vb. IV. Tranz. A da nume unei ființe sau unui lucru; a numi. ♦ (Înv.) A desemna. – De⁴ + numi (după fr. dénommer).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cornel | Semnalează o greșeală | Permalink

A DENUMÍ ~ésc tranz. 1) A înzestra cu un nume; a numi. 2) A indica printr-un nume. /de + a numi
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DENUMÍ vb. IV. tr. A numi. [P.i. -mesc. / < de- + numi, după fr. dénommer].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DENUMÍ vb. tr. a numi. (după fr. dénommer)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DENUMÍ vb. v. supranumi.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

denumí vb. → numi
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

denumésc v. tr. (de- și numesc, după fr. dénommer). Numesc o persoană într’un act, o menționez pe nume. – Barb. ardelenesc (după germ. ernennen): a denumi pe cineva într’o funcțiune îld. a-l numi.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink