DÉMON, demoni, s. m. 1. Diavol, drac. ♦ Fig. Om rău. ♦ Ființă imaginară considerată ca spirit al răului. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. ♦ (În gândirea mitică și în poezie) Geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni etc. [Var.: (reg.) dímon s. m.] – Din ngr. démonas. Cf. fr. démon.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉMON ~i m. 1) (în credințe politeiste din antichitate) Ființă divină (bună sau rea); spirit; duh. 2) (în creștinism) Ființă imaginară considerată ca simbol al răului și ca dușman al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol: satană. 3) fig. Ființă cu apucături rele; satană. 4) pop. Persoană (mai ales copil) vioaie și sprintenă. 5) (în creațiile romanticilor) Personificare a răzvrătirii și a eroismului. /<ngr. démonas
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉMON s.m. 1. (Ant.) Geniu căruia i se atribuie puterea de a stârni dorințe, pasiuni. 2. Diavol, drac. ♦ (Fig.) Om rău. // (În forma demono-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) diavol”, „demonic”. [Cf. fr. daimon – ființă supranaturală, geniu].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉMON s. m. 1. (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăților etc. 2. diavol, drac. ◊ (fig.) om rău. 3. (în literatura romantică) ființă care întruchipează răzvrătirea împotriva destinului, eroismul, curajul, măreția, frumusețea fizică etc. ◊ (în poezie) geniu chinuit de neliniște, care stârnește pasiuni, dorințe. (< fr. démon, lat. daemon, gr. daimon)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉMON s. v. drac.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Demon ≠ înger, sfânt
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

démon (démoni), s. m. – Drac, diavol. – Var. (Mold.) dimon. Mr. dhemon. Ngr. δαίμων, în parte prin intermediul sl. demonĭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 51). Sec. XVII, popular cu forma mold., mai ales aplicată la copii (Iordan, Dacor., VII, 140, combătînd explicația lui Philippide, Principii, 236, care se gîndea la o alterare prin tabú). – Der. demonic (var. demoniac), adj., cuvinte culte, din gr. δαιμωνι(α)ϰός; îndemonit, adj. (posedat de diavol), înv., folosit de Cantemir.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

démon s. m., pl. démoni
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

démon m. (vgr. daimon, zeŭ, geniŭ, diavol, destin, d. daiomai, împart). În politeizmu antic, geniŭ, spirit bun saŭ răŭ (ca astăzi îngeru în credința poporuluĭ): demonu luĭ Socrate. În religiunea creștinească, înger căzut din cer, diavol, drac. Fig. Persoană rea. V. dimon.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink