dejdina, dejdin, (desdina, dezdina), vb. tranz., refl. – A rupe în două, a despica, a frânge: „...cum a venit Omul Nopții și a dejdinat-o pe Fata Pădurii și cum a prăjit-o acolo, pe tăciuni și a mâncat-o” (Bilțiu, 1999: 170); „Vine ursu la prune, dezdină prunii...” (Grai. rom., 2000; Plăiuț). – Var. a lui dezbina „a desface, a rupe, a despărți” (< lat. disglut(i)nare, refăcut după îmbina).

dejdina, dejdin, vb. tranz. – A rupe în două, a despica, a frânge: „...cum a venit Omul Nopții și a dejdinat-o pe Fata Pădurii și cum a prăjit-o acolo pe tăciuni și a mâncat-o” (Bilțiu 1999: 170). – Probabil din dezbina „a desface, a rupe, a despărți”.