12 definiții pentru defaimă, defăima (1 defaim), defăima (1 defăimez), defăima   conjugări / declinări

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: Prez. ind. și.: defáim (vezi DEX'98). - LauraGellner

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

defăimá (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimeáză
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DEFĂIMÁ vb. v. calomnia.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DEFĂIMÁ vb. v. desconsidera, disprețui, nesocoti.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A defăima ≠ a cinsti, a elogia, a lăuda, a glorifica, a preamări, a venera
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A DEFĂIMÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a cleveti; a calomnia; a denigra; a blama; a bârfi; a huli; a ponosi. 2) A pune într-o situație de inferioritate, lezând demnitatea; a umili; a înjosi. [Sil. -făi-ma] /<lat. difamiare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DEFĂIMÁ, defáim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputația cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. ♦ Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (Învechit) A disprețui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh ! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. Cine mă defaim' o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. – Prez. ind. și: defăimez.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

defăimá vb. (sil. -făi-), ind. prez. 1 sg. defăiméz, 3 sg. și pl. defaimeáză
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

defáimă (-me), s. f. – Ponegrire, calomniere. Lat. *diffamia (Pușcariu 495; Rosetti, I, 165), format ca infamia. Este cuvînt înv. și rar. În general, cercetătorii preferă să plece de la vb. *diffamāre, prin intermediul unei var. pop. *diffamiāre (Lambrior 372; Candrea-Dens., 477; Tiktin; Candrea). – Der. defăima, vb. (a ponegri, a calomnia, a discredita), apare din sec. XVII; defăimător, adj. (care defăimează). Cf. faimă.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*defáĭm, a -făĭmá v. tr. (d. faĭmă saŭ lat. pop. dĭffamiare, cl. defámo și diffámo, -are, a defăĭma). Critic, vorbesc de răŭ, calomniez. – Și defăĭm, defăĭmez și desfaĭm.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink