18 definiții pentru declamație

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DECLAMAȚIE, declamații, s. f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale, emfatice. [Var.: declamațiune s. f.] – Din fr. déclamation, lat. declamatio, -onis.

DECLAMAȚIE, declamații, s. f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale, emfatice. [Var.: declamațiune s. f.] – Din fr. déclamation, lat. declamatio, -onis.

declamație sf [At: (a. 1700) ap. SCL, 1954, 35 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr déclamation] 1 Artă de a declama (2). 2 Ansamblu al regulilor acestei arte. 3 (Înv) Recitare. 4 (Înv) Spectacol care cuprinde recitări. 5 Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale.

DECLAMAȚIE, declamații, s. f. 1. Arta de a declama. Impresarii noștri se făcură profesori de declamație. NEGRUZZI, S. I 343. 2. Vorbire cu ton și gesturi exagerate, emfatice. Nu pot să sufăr pretențiile și declamațiile moraliștilor. GALACTION, O. I 406.

DECLAMAȚIE s.f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire emfatică. [Gen. -iei, var. declamațiune s.f. / cf. fr. déclamation, it. declamazione, lat. declamatio].

DECLAMAȚIE s. f. 1. arta de a declama. 2. acțiunea de a rosti expresiv textul dramatic. ◊ (peior.) vorbire emfatică. (< fr. déclamation, lat. declamatio)

DECLAMAȚIE ~i f. 1) Arta de a declama. 2) Vorbire cu ton și gesturi teatrale, emfatice. [Art. declamația; G.-D. declamației; Sil. -ți-e] /<fr. déclamation

DECLAMAȚIUNE s. f. v. declamație.

DECLAMAȚIUNE s. f. v. declamație.

DECLAMAȚIUNE s.f. v. declamație.

declamați(un)e f. 1. arta de a declama: clasă de declamațiune; 2. întrebuințare de expresiuni emfatice: evitați declamațiunea; 3. discurs violent, injurios.

*declamațiúne f. (lat. de-clamátio, -ónis). Arta, acțiunea, modu de a declama: conservatoru de declamațiune. Fig. Vorbire Vorbire pompoasă, palavre, gogoșĭ pe ton solemn: inevitabilele declamațiunĭ ale demagogilor. – și -áție.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

declamație (desp. de-cla-, -ți-e) s. f., art. declamația (desp. -ți-a), g.-d. art. declamației; pl. declamații, art. declamațiile (desp. -ți-i-)

declamație (de-cla-, -ți-e) s. f., art. declamația (-ți-a), g.-d. art. declamației; pl. declamații, art. declamațiile (-ți-i-)

declamație s. f. (sil. -cla-, -ți-e), art. declamația (sil. -ți-a), g.-d. art. declamației; pl. declamații, art. declamațiile (sil. -ți-i-)

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

DECLAMAȚIE s. declamare, recitare, spunere, (rar) debitare, (înv.) recitație. (~ unei poezii.)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

declamație (it. declamazione; fr. déclamation; engl. declamation), modalitate de expresie proprie retoricii și poeziei, utilizată în muzica vocală și vocal-instrumentală, constând în redarea nuanțată a unui text literar, cu sublinierea accentelor (II, 6) expresive, a cezurilor* și a curbei melodice a frazei*. Construcția tragediei* antice (dar și a vechii comedii) cuprinde 4 secțiuni structurate pe d. (una dintre ele fiind acompaniată de muzică): prologos (πρόλογος) = introducere declamată (propriu-zis, acea parte a piesei care precede prima intrare a corului, v. Aristotel, Poetica, 12, 1), parodos (πάροδος) = versuri declamate de cor* cu acompaniament de aulos* (propriu-zis, prima intrare pe scenă a corului), epeisodios (ἐπεισόδιος) = dialoguri declamate (propriu-zis, acea parte a dramei plasată între două intrări [εἴσοδοι]) ale corului, adică dialogul; v. Aristotel, Poetica, 12,5) și exodos (ἔξοδος) = în general, d. a corului (mai precis ieșirea acestuia însoțită de acompaniamentul auletului*): ἔξοδον αὐλεῖν (Aristofan, Viespile, 587: a cânta la aulos* aria ieșirii corului, cu alte cuvinte, deznodământul, sfârșitul piesei; Aristotel, Poet., 12, 6). Repertoriul greg.* cuprinde forme recitative (aclamații*, lecturi, psalmi*) intonate conform legilor d. D. intervine în diferite tipuri de recitativ (2) cristalizate de-a lungul evoluției operei*: recitar cantando, în lucrările compozitorilor cameratei florentine*, d. dramatică din arioso* în operele lui Gluck, Sprechgesang*-ul schönbergian. D. se substituie uneori termenului de melodramă* care, în Germania și Franța, desemnează redarea unui text poetic cu un acompaniament* muzical adecvat.

Intrare: declamație
declamație substantiv feminin
  • silabație: de-cla-ma-ți-e info
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • declamație
  • declamația
plural
  • declamații
  • declamațiile
genitiv-dativ singular
  • declamații
  • declamației
plural
  • declamații
  • declamațiilor
vocativ singular
plural
declamațiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • declamațiune
  • declamațiunea
plural
  • declamațiuni
  • declamațiunile
genitiv-dativ singular
  • declamațiuni
  • declamațiunii
plural
  • declamațiuni
  • declamațiunilor
vocativ singular
plural
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

declamație, declamațiisubstantiv feminin

  • 1. Arta de a declama. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    sinonime: recitare
    • format_quote Impresarii noștri se făcură profesori de declamație. NEGRUZZI, S. I 343. DLRLC
  • 2. Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale, emfatice. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Nu pot să sufăr pretențiile și declamațiile moraliștilor. GALACTION, O. I 406. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.