Decebal m. cel mai mare rege dac, învinse pe Romani sub Domițian (88 a. Cr.) și fu învins în două rânduri de Traian (102-107).

DECEBAL, rege al geto-dacilor (87-106 d. Hr.). În timpul domniei lui, regatul geto-dac, cu centrul în SV Transilvaniei, a atins apogeul dezvoltării sale economice și politice. Pe plan extern, D. a accelerat procesul de centralizare a statului, a inițiat un amplu program de construcții civile și militare în Dacia, întărind potențialul militar al statului. Amenințat de expansiunea Imp. Roman, D., iscusit diplomat și talentat conducător de oști, a urmărit crearea unei coaliții antiromane care să înglobeze și populațiile sarmate și germanice din vecinătatea Daciei, ducând tratative chiar și cu Pacorus II, regele parților. În războiul purtat de daci împotriva romanilor în anul 87, D. a ieșit victorios, zdrobind legiunile romane trimise împotriva sa de împăratul Domițian. Învins un an mai târziu la Tapae, D. a izbutit să încheie, în 89, o pace favorabilă dacilor, utilizând subsidiile acordate de romani, inginerii și instructorii militari pentru a amplifica și desăvârși sistemul de fortificații în jurul Sarmizegetusei. Conflictul cu romanii a reizbucnit în vremea împăratului Traian. În cursul a două războaie grele (101-102 și 105-106), D. a rezistat armatelor romane, comandate de însuși împăratul Traian. Înfrânt, în cele din urmă, D. s-a sinucis pentru a evita umilința captivității. O dată cu bogatele prăzi (aur și argint) capturate, Traian a trimis la Roma și capul temutului său adversar, V. Dacia; Războaiele daco-romane.

Decebal Simbol al luptei pentru libertate și al sacrificiului suprem în numele acestui ideal sfînt pentru locuitorii acestor pămînturi, Decebal a fost introdus în inventarul prenumelor românești, în epoca modernă, împreună cu alte nume de glorie din trecut. Renumit conducător politic, abil diplomat și comandant militar, celebrul rege al dacilor (87 – 106) purta un nume de origine daco-getică, despre care nu se pot face afirmații sigure în actuala fază de cunoaștere a limbii strămoșilor noștri. Dacă încadrarea lui în categoria compuselor și apropierea de un alt nume dacic, Deceneu, par ceva mai sigure, explicarea primei părți prin radicalul indo-european *dek- „a lua, a onora etc.” rămîne doar o simplă ipoteză.