DĂBĂLĂZAT, -Ă, dăbălăzați, -te, adj. (Reg.; despre buze, urechi etc.) Lăsat în jos, pleoștit. [Var.: dăbălat, -ă adj.] – V. dăbălăza.

dăbălăzat, ~ă a [At: CORNEA, E. I, 91/7 / V: (îrg) ~lat, dălăbă~, (reg) dăpăl~, dâbălat, delăbă~, (înv) ~ățat, debălat, de~ / Pl: ~ați, ~e / E: dăbălăza] 1 (Reg; d. buzele, urechile, capetele vitelor și ale oamenilor^[1]) Lăsate în jos (de oboseală) Si: dăbălog (1). 2 (Trs; d. oameni sau d. corpurile, formele lor) Care a decăzut din punct de vedere fizic Si: dăbălog (2). 3 (Pex) Deformat. 4 (Îrg; d. oameni) Supărat. corectat(ă)

DĂBĂLĂZAT, -Ă, dăbălăzați, -te, adj. (Reg.; despre buze, urechi etc.) Lăsat în jos, pleoștit. [Var.: dăbălat, -ă adj.] – Et. nec.

DĂBĂLĂZAT, -Ă, dăbălăzați, -te, adj. (Despre urechi, buze, aripi etc.) Lăsat în jos (de oboseală), pleoștit. V. clăpăug, bleg. Uliul... amețit de cap și cu aripile dăbălăzate. MARIAN, O. I 176. Avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. Spate tare cîrjobate, Buze mari, dăbălăzate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 343. – Variantă: dăbălat, -ă (SLAVICI, N. II 4) adj.

dăbălăzat a. Mold. ce atârnă în jos: buzoaie groase și dăbălăzate CR. [Origină necunoscută].

DĂBĂLĂZA, dăbălăzez, vb. I. (Reg.) 1. Tranz. (Despre animale) A lăsa să atârne în jos capul, gura sau urechile; a pleoști. 2. Refl. (Despre oameni) A slăbi, a se moleși. – Pref. de- + zăbală (prin metateză).

dăbăla v vz dăbălăza^[1] corectat(ă)

dăbălat, ~ă a vz dăbălăzat

dăbălăta v vz dăbălăza

dăbălățat, ~ă a vz dăbălăzat

dăbălăza [At: MAIOR, IST. 231 / V: ~la (Pzi: dăbăl), ~lăta, debela, dezăbăla, dezbă~, doboloza / Pzi: ~zez / E: des- + zăbală] 1 vt (Reg; d. vite; c.i. buzele, urechile, capul) A lăsa (să atârne) în jos (de oboseală) Si: a se dăbălogi (1). 2 vt (Pan; d. oameni; c.i. pălăria) A pleoști. 3-4 vtr (Trs; d. plante) A (se) veșteji. 5 vr (Trs) A decădea din punct de vedere fizic Si: (reg) a se dăbălogi (2). 6 vr (Pex) A se deforma. 7 vr (Îrg; d. oameni) A se supăra. 8 vi (Pan; înv; d. sentimente, manifestări ale oamenilor; îf dăbăla) A scădea. 9 vr (Reg; îf dăbăla) A se rezuma.

dălăbăzat, ~ă a vz dăbălăzat

dăpălăzat, ~ă a vz dăbălăzat

dâbălat, ~ă a vz dăbălăzat

tăpălăzat, ~ă a vz dăbălăzat

DĂBĂLĂZA, dăbălăzez, vb. I. (Reg.) 1. Tranz. (Despre animale) A-și lăsa să atârne în jos capul, gura sau urechile; a pleoști. 2. Refl. (Despre oameni) A slăbi, a se moleși. – Probabil din dăbălăzat.

DĂBĂLĂZA, dăbălăzez, vb. I. (Transilv., Mold.) 1. Tranz. (Despre animale; cu privire la cap, gură, urechi) A lăsa în jos, a lăsa să atîrne (de oboseală), a apleca, a pleoști. Calul... dăbălăză urechile, plecă capul la pămînt și rămase neclintit locului. MARIAN, O. II 166. 2. Refl. (Despre persoane) A slăbi, a se moleși.

dăbălăzéz V. dezbălăzez.

dăbălăza (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 dăbălăzează, imperf. 3 pl. dăbălăzau; conj. prez. 3 să dăbălăzeze

dăbălăza (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 dăbălăzează

dăbălăza vb., ind. prez. 1 sg. dăbălăzez, 3 sg. și pl. dăbălăzează

DĂBĂLĂZAT adj. v. atârnat, bleg, blegit, bosumflat, clăpăug, îmbufnat, lăsat, pleoștit.

dăbălăzat adj. v. ATÎRNAT. BLEG. BLEGIT. BOSUMFLAT. CLĂPĂUG. ÎMBUFNAT. LĂSAT. PLEOȘTIT.

DĂBĂLĂZA vb. v. blegi, bosumfla, îmbufna, pleoști.

dăbălăza vb. v. BLEGI. BOSUMFLA. ÎMBUFNA. PLEOȘTI.

dăbălăza (-zez, -at), vb. – 1. (Refl., Trans) A se bosumfla. – 2. A slăbi, a da drumul. – 3. A extenua, a obosi, a epuiza. – Var. dălăbăză, dăbăla, dăbila, dăula, de(h)ula, decula. Origine expresivă. Primul sens indică prezența sl. lobŭza „buză”; dar tratamentul var. se explică numai printr-o interpretare expresivă (cf. Candrea, Scriban). După Cihac, II, 89, din sl. debĕlati, dificil din punct de vedere semantic. Philippide, Principii, 140, interpretează pe dăbălăzat ca deszălăba. REW 2941 (după Pușcariu) îl explică pe dăula prin lat. debilis; și Cihac, II, 93, interpretează var. trans. decula prin pol. kulawić „a șchiopăta”. Der. dăbălat, adj. (despre buze sau urechi; căzut; supărat; îmbufnat); dabilă (var. dabulă, dabălă), s. f. (gloabă, mîrțoagă; dare, bir; femeie rotofeie, durdulie), pentru a cărui evoluție semantică cf. gloabă; dăbilar, s. m. (perceptor, strîngător de dări). După Candrea și Scriban, dabilă s-ar explica prin mag. debella „femeie înaltă”. Graur, BL, II, 145, pleacă de la țig. dabul- „futuere”, și în BL, IV, 77, de la tc. dabul „femeie grasă”; ipoteză puțin probabilă, deoarece cuvîntul circulă numai în Mold. și Trans., unde împrumuturile din tc. sînt rare, și fiindcă nu ține seama de celelalte sensuri ale cuvîntului rom.

dăbălat, -ă, dăbălați, -te, (dăulat, dăbălăzat), adj. – (reg.) 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: „Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilțiu, 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: „Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat” (Bilțiu, 1990: 317). ♦ (onom.) Dabală, Dabala, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Var. a lui dăbălăzat (< dăbălăza „a lăsa să atârne” < de + zăbală) (DEX, MDA).

dăbălat, -ă, (dăulat, dăbălăzat), adj. – 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: „Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilțiu 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: „Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat” (Bilțiu 1990: 317). – Probabil inițial dăbălăsat, din *daba „buză” + lăsat.