dârdâit sn [At: DELAVRANCEA, S. 55 / V: dărdăit / Pl: ~uri / E: dârdâi] 1-7 Dârdâire (1-7).

dardăi v vz dârdâi

dărdăi vi vz dârdâi

dărdăit sn vz dârdâit

dârdăi vt vz dârdâi

dârdâi vi [At: CARAGIALE, O. 44 / V: (înv) dărdăi, ~dăi / Pzi: dârdâi și ~iesc / E: dâr, dâr + -ăi] 1 (D. ființe) A tremura foarte tare din cauza frigului, a fricii, a emoției etc. 2 (D. ființe) A tremura din cauza unei boli. 3 (D. dinți) A produce un sunet caracteristic prin lovire unii de alții, ca urmare a dârdâirii (1-2) Si: a clănțăni. 4 (D. pământ) A se cutremura. 5 (D. geamuri) A vibra. 6 (D. piftie) A se mișca fără a se desface sau a curge. 7 (Îrg; d. oameni) A vorbi mult și fără rost.

DÎRDÎI (-dăiu) vb. intr. 1 A tremura (de frig sau de frică): calul se cutremură și dîrdîie din toate încheieturile ca de frigurile morții (CAR.); și așa tremurau de tare, de le dîrdîiau dinții în gură (CRG.); toți căzură în genunchi, afară de cel din urmă căruia îi dîrdîiau picioarele (DLVR.) ¶ 2 A flecări: dac’ar ști el... de unde am pornit astă noapte, n’ar mai ~ de geaba asupra căișorilor mei! (CRG.); și vorbește, Dîrdîește, Din gură hodorogește (ALECS.) [onom.].

DÎRDĂI vb. IV v. dîrdîi.

DÎRDÎI, dîrdîi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A tremura (de frig, de frică etc.). Bolnavul dîrdîia mereu. DUMITRIU, N. 237. Dîrdîise de spaimă, fusese o jucărie în bătaia ordinelor și-a gloanțelor. CAMILAR, N. I 303. A dîrdîit de frig în paltonașul căptușit subțire. PAS, Z. III 42. Calul se cutremură și dîrdîie din toate încheieturile. CARAGIALE, P. 39. ♦ (Despre dinți) A clănțăni (de frig, de frică). Le dîrdîiau dinții din gură, într-o spaimă vecină nebuniei. POPA, V. 270. Îi dîrdîie dinții și-i galben pierit. COȘBUC, P. I 207. Așa tremurau de tare, de le dîrdîiau dinții în gură. CREANGĂ, P. 256. 2. (Despre pămînt, ferestre etc.) A se cutremura, a se clătina; a dudui, a răsuna. Geamurile dîrdîiră de ropotul aplauzelor. CAMILAR, N. I 421. Jucau, chiuiau și dîrdîiau sub ei dușumelele. id. ib. II 326. Varnițele clocoteau pufnind în stropi albi, sitele de sîrmă dîrdîiau alegînd nisipul. ANGHEL-IOSIF, C. L. 53. 3. Fig. (Despre oameni) A vorbi mult și fără rost, a spune fleacuri; a trăncăni, a flecări. (Atestat în forma dîrdîiesc) Bre, femeie, ce tot dîrdîiești degeaba, poți să tai și butuci la capul lui. DUNĂREANU, CH. 122. Ce mai dîrdîiește guleratu cel de ciocoi? ALECSANDRI, T. 80. ♦ A critica, a bîrfi. (Atestat în forma dîrdăi) Dac-ar ști el... de unde-am pornit astă-noapte, ș-ar strînge lioarba acasă; n-ar mai dîrdăi degeaba asupra căișorilor mei. CREANGĂ, A. 127. – Prez. ind. și: dîrdîiesc. - Variantă: dîrdăi vb. IV.

DÎRDÎIT s. n. Faptul de a dîrdîi; dîrdîială. ♦ Zvîcnire. Să fi văzut [la horă] îndoiala rotundă a trupului și dîrdîitul vinelor sprintene, ai fi crezut că naiba gîdelă astă tinerime plină de foc ș-o aruncă în sus ca p-o minge. DELAVRANCEA, S. 55.

A DÂRDÂI dârdâi intranz. 1) A tremura de frig, de frică etc. 2) pop. A avea vibrații (producând sunete). / Onomat.

dârdăì y. 1. a vibra, a răsuna: coardele vioarei dârdăiau; 2. a tremura de frig: dinții îi dârdăe în gură; 3. a vorbi mult, a spune fleacuri: ce mai dârdăiește guleratul de ciocoiu? Al. [Onomatopee].

dîrdîi, -í v. intr. (d. dîr-dîr, huĭetu vociĭ cînd clănțănesc fălcile. Rudă pin sunet cu vsl. *dĭrdati; bg. dŭrdorĭy, dîrdîi, ung. redarálni, a dîrdîi, a trăncăni, dideregni, a dîrdîi de frig, ngr. tuturizo și tzitzirizo. V. dîrdoră, durduĭ, titirez, turuĭ). Fam. Tremur de frig, clănțănesc din fălcĭ: a dîrdîi de frig. Vobesc mult, bleotocăresc, trăncănesc: ĭa nu maĭ dîrdîițĭ, că vreaŭ să dorm.

dârdâit s. n.

dârdâit s. n.

dârdâit s. n.

dârdâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. dârdâi, 3 sg. dârdâie, imperf. 1 dârdâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să dârdâi, 3 să dârdâie

dârdâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. dârdâi, 3 dârdâie, imperf. 3 sg. dârdâia; conj. prez. 3 să dârdâie

dârdâi vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. dârdâi, 3 sg. și pl. dârdâie, imperf. 3 sg. dârdâia

dîrdîi (ind. prez. 1 sg. dîrdîi, 3 sg. și pl. dîrdîie)

dârdâiu, -âe 3 ind. și conj., -âiam 1 imp.

dîrdîi (-iesc, -it), vb. – 1. A tremura. – 2. A vibra. – 3. A bombăni, a bodogăni. – 4. A pălăvrăgi, a bîrfi. – Mr. dărdărire, „a pălăvrăgi”, megl. dărdăres „taifas”. Creație expresivă, cf. bîr, și armen. drduem „a scutura”. Sensurile 2 și 3 par a indica o influență a tc. dirdir „vorbăreț, guraliv”, cf. ngr. δyρδyρ „guraliv”; bg. durdorĭa „a pălăvrăgi” (› mr., megl.). – Der. dîrdală, s. m. (Mold., slobod la gură); dîrdîială, s. f. (tremur, tremurici); dîrdîiș, s. n. (pistă pentru sănii), cf. derdeluș. De la cuvîntul tc. semnalat pare a proveni dardăr, s. n. (joc de cărți). Aceleiași rădăcini expresive îi aparține dîrlîi, vb. (a fredona), cf. bg. dărlĭa se „a certa” (Candrea), cu der. dîrlui, s. n. (Trans., tub de fluier; corn din coajă de trestie); dîrlu, s. n. (băț cu care se curăță hornul); dîrloi, s. n. (Mold., flaut).

DÂRDÂIT s. v. flecăreală, flecărie, flecărire, flecărit, limbuție, pălăvrăgeală, pălăvrăgire, pălăvrăgit, sporovăială, sporovăire, sporovăit, tăifăsuială, tăifăsuire, tăifăsuit, trăncăneală, trăncănit, vorbăraie, vorbărie.

DÂRDÂIT s. 1. v. tremurătură. 2. v. clănțănit.

DÂRDÂI vb. 1. v. tremura. 2. v. clănțăni. 3. v. cutremura.

DÂRDÂI vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

DÎRDÎI vb. 1. a tremura. (~ de frig.) 2. a clănțăni. (Îi ~ dinții.) 3. a se clătina, a se cutremura, a dudui, a tremura, a se zgudui, (Mold. și Transilv.) a durdui, (înv.) a se ridica. (~ pereții.)

dîrdîi vb. v. FLECĂRI. ÎNDRUGA. PĂLĂVRĂGI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI.

DÎRDÎIT s. 1. dîrdîială, tremur, tremurat, tremurătură, tremurici. (Un ~ de frig.) 2. clănțăneală, clănțănire, clănțănit, clănțănitură, dîrdîială. (~ dinților.)

dîrdîit s. v. FLECĂREALĂ. FLECĂRIE. FLECĂRIRE. FLECĂRIT. LIMBUȚIE. PĂLĂVRĂGEALĂ. PĂLĂVRĂGIRE. PĂLĂVRĂGIT. SPOROVĂIALĂ. SPOROVĂIRE. SPOROVĂIT. TĂIFĂSUIALĂ. TĂIFĂSUIRE. TĂIFĂSUIT. TRĂNCĂNEALĂ. TRĂNCĂNIT. VORBĂRAIE. VORBĂRIE.