căpuit¹ sn [At: PAMFILE, C. Ț. 287 / Pl: ~uri / E: căpui] 1-2 Căpuire¹ (1-2).

căpuit² sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: căpui] (Nob) Căpuire².

căpuit³, ~ă a [At: (a. 1692) IORGA, S. D. 227 / Pl: ~iți, ~e / E: căpui] (Îrg) 1 Care este prevăzut cu tot ce este necesar Si: (înv) încăpuit². 2-4 (D. oameni) Care are (traiul sau) viitorul asigurat. 5 (Spc; d. oameni) Căsătorit.

căpuit⁴, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: căpui] (Teh; d. nituri) Turtit la un capăt.

CĂPUIT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Rar) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soția lui, îi dete un inel... îi dete și pe vizitiul curții, om vechi, credincios... Așa căpuit și pregătit de drum, plecă către satul unde trăiau părinții lui. ISPIRESCU, L. 104.

CĂPUIT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Rar) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie. [Var.: încăpuit, -ă adj.] – V. căpui.

căpui² vt [At: DA ms / Pzi: ~iesc / E: cap + -ui] A turti extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap¹.

căpui¹ [At: DOSOFTEI, PS. 101 / Pzi: ~esc / E: mg kapni] (Îrg) 1-2 vt Aprinde pe cineva sau pe ceva (mai ales când caută să se ascundă, să scape) Si: a prinde, (înv) a încăpui. 2 vr A obține. 3-4 vt A asigura viitorul, existența cuiva Vz căpătui. 5 vt (Spc) A căsători pe cineva Si: (pfm) a căpătui. 6 vt (Înv) A avea în păstrare ceva.

CĂPUI (-nesc) vb. tr. și refl. 1 A (se) căpătui: a se îngriji de cele trebuincioase (pentru drum, pentru o întreprindere, etc.): în scurt timp, el se căpuise cu de-a binele PĂC.; așa căpuit și pregătit de drum, pleca către satul unde trăiau părinții Iui ISP. ¶ 2 A prinde (prin surprindere), a apuca, a înhăța: au căpuit-o îndată și au adus o stăpînului lor SB. [cap].

CĂPUI, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune mîna pe cineva (care se ascunde ca să scape); a prinde. Au dat în grabă drumul la șoimi s-o prindă; și zburînd ei după dînsa, au căpuit-o îndată și au adus-o. SBIERA, P. 65. 2. Refl. A obține, a-și procura, a face rost de ceva, a se alege cu ceva. Norocire că nevasta și fata, ce nu visa la d-alde alea, se căpuiseră d-un ginere pe potriva lor. GHICA, A. 691. – Variantă: încăpui (SADOVEANU, M. C. 33, CARAGIALE, O. III 38) vb. IV.

ÎNCĂPUI vb. IV v. căpui.

CĂPUI, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune mîna pe cineva; a prinde. 2. Refl. A obține, a-și procura. [Var.: încăpui vb. IV] – Magh. kapni.

căpuì V. a căpătui: așa căpuiț plecă ISP. [Derivat din cap (cf. căpătui)].

căpuĭésc v. tr. (ung. kapni, id. Cp. cu găbuĭesc). Rar. 1) Găbuĭesc, prind, surprind, pun mîna pe: l-a căpuit și l-a dus la arest. 2) (pin confuziune). Căpătuĭesc. V. refl. Mă căpătuĭesc: se căpuise cu multe. – Și încăpuĭesc (Munt.).

încăpuĭésc, V. căpuĭesc.

căpui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, 3 sg. căpuiește, imperf. 1 căpuiam; conj. prez. 1 sg. să căpuiesc, 3 să căpuiască

căpui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, imperf. 3 sg. căpuia; conj. prez. 3 să căpuiască

căpui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, imperf. 3 sg. căpuia; conj. prez. 3 sg. și pl. căpuiască

căpui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, conj. căpuiască)

CĂPUI vb. v. apuca, înhăța, înșfăca, lua, prinde.

căpui vb. v. APUCA. ÎNHĂȚA. ÎNȘFĂCA. LUA. PRINDE.

căpuit, -ă, căpuiți, -te, adj. Tăiat, curățat de crengi. – Din căpuia.

căpui, căpuiesc, v.t. 1. A tăia trunchiul unui copac din toate părțile pentru a cădea (Maram. din dreapta Tisei). 2. A curăța de crengi copacul doborât. – Din cap + suf. -ui (MDA).

căpui, căpuiesc, vb. tranz. – A tăia trunchiul unui copac din toate părțile pentru a cădea (Biserica Albă). – Din cap + suf. -ui (MDA).