căprioară sf [At: BIBLIA (1688), 135/2 / P: ~pri-oa~ / Pl: ~re / E: ml capriola] 1 (Zlg) Femelă a căpriorului (1). 2 (Fig) Femeie tânără, zveltă, sprintenă și grațioasă.

CĂPRIOARĂ, căprioare, s. f. Animal rumegător sălbatic din familia cerbului, mai mic decît acesta, care trăiește în pădurile de dealuri și de șes. Căprioara se opri între mesteceni, în iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. SADOVEANU, O. III 364. Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara stă jos lîngă iedul ei. GÎRLEANU, L. 25. Ieșind de prin pădure, Căprioarele pe creste Vor căta prin văi de este Pace la izvor. COȘBUC, P. I 316. Iată că într-o dumbrăvioară El zărește-o căprioară. ALECSANDRI, P. II 89. M-oi duce... în codruțul cu izvoare Și cu mîndre căprioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. – Pronunțat: -pri-oa-.

CĂPRIOARĂ, căprioare, s. f. Animal rumegător sălbatic, mai mic decît cerbul, cu picioare subțiri, cu coarne mici (Capreolus capreolus). – Lat. capriola.

CĂPRIOARĂ ~e f. (diminutiv de la capră) Mamifer erbivor rumegător, de talie mijlocie, cu picioarele subțiri, coadă scurtă și corpul zvelt. [G.-D. căprioarei; Sil. -pri-oa-] /<lat. capriola

căprioară f. 1. capră mică; 2. femeiușcă căpriorului; 3. capră neagră. [Lat. KAPREOLA].

căprioáră f., pl. e (lat. capréola și capríola, dim. d. capra). Un fel de cerboaĭcă maĭ mică și foarte grațioasă. N’are coarne, ĭar căprioru are niște coarne micĭ cu cîte treĭ ramurĭ.

căprioară (desp. că-pri-oa-) s. f., g.-d. art. căprioarei; pl. căprioare

căprioară (că-pri-oa-) s. f., g.-d. art. căprioarei; pl. căprioare

căprioară s. f. (sil. -pri-oa-), g.-d. art. căprioarei; pl. căprioare

CĂPRIOARĂ (lat. capriola) s. f. Femela căpriorului, fără coarne, de c. 70 cm înălțime și o longevitate de c. 15 ani; este un vînat foarte căutat.

CĂPRIOARĂ, D-tru (Dm);- Vlaicu (17 A IV 121), < subst.