călină sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ne / E: bg калина] Fructul călinului¹ (1), de culoare roșie, de mărimea unui bob și cu gust acrișor, folosit în medicină.

CĂLINĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roșie și cu gust acrișor; e întrebuințat contra tusei și în afecțiuni de stomac. Am mîncat, badeo, căline, Să nu mă sărute nime. SEVASTOS, C. 50. Foaie verde trei căline... TEODORESCU, P. P. 287. ◊ Fig. Să le cînte pe Kira Kiralina, Floare din grădină. Rumenă călină. GALACTICN, O. I 265.

CĂLINĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roșie și cu gust acrișor. – Bg. kalina.

CĂLINĂ ~e f. Fructul călinului. /<bulg. kalina

călină f. fructul călinului, acrișor și răcoritor, a cărei zeamă fiartă e întrebuințată ca leac în contra tusei.

călínă f., pl. e (bg. kalina, fruct de călin, soră maĭ mică a bărbatuluĭ; rut. kalina). Fruct de călin. Olt. Fam. Epitet alintător uneĭ cumnate maĭ micĭ orĭ între femeĭ (Izv. Sept. 1923, 22 și rev. I. Crg. 2, 163). Munt. Nume de țărancă. A poftit Călina la teĭ prăjit, țopîrlanca dorește ceva care e de nasu eĭ. V. cîrn, mălină, scroafă.

călină (fruct) s. f., g.-d. art. călinei; pl. căline

călină (fruct) s. f., g.-d. art. călinei; pl. căline

călină s. f., g.-d. art. călinei; pl. căline