CÎRCEL, cîrcei, s. m. 1. Contracție bruscă și involuntară a mușchilor, însoțită de obicei de senzații dureroase. Era înotător bun, trecea Oltul de cinci ori dintr-o parte în alta. Se vede că i s-a pus un cîrcel [de s-a înecat]. BOGZA, O. 396. Zgîrcit de cîrceii de prin toate încheieturile, se ghemui sub plapomă, cu pumnii și cu genunchii la gură. VLAHUȚĂ, O. A. I 100. Sîngele se oprise în mine și simțeam cîrcei în picioare. RUSSO, O. 52. Apucîndu-l cîrcei la stomac, crezu că i s-a apropiat ceasul morții. BĂLCESCU, O. II 63. 2. (Mai ales la pl.) Fire răsucite în spirală, care cresc pe tulpina unor plante și cu ajutorul cărora planta se agață de corpurile din jurul ei. Vițele stăteau în aer, legate de araci cu zecile lor de cîrcei. DUMITRIU, N. 24-9. Am coborît de cealaltă parte, printre rîndurile de, viță uscată, de unde pe alocuri se prindeau... de rămășițele aracilor, cîrcei sălbătăciți. C. PETRECU, S. 13. ◊ (În comparații și metafore) [Holera] m-a frămîntat și m-a zgîrcit cîrcel; și-mi ardea sufletul în mine de sete. CREANGĂ, A. 15. O veni ș-a mea drăguță... Cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393.