cântare sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 196/ Pl: ~tări / E: cânta] 1 Emitere (cu vocea sau cu un instrument) a unui șir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. Si: cântec (1). 2 Cântătură (1). 3 Sunete plăcute la auz, scoase de păsări sau insecte, specifice fiecărei specii Si: cânt (2), cântec (2). 4 Compoziție literară (mai ales în versuri) sau parte a unei compoziții literare cu caracter laudativ. 5 (Pex) Glorificare. 6 (Reg) Bocet.

CÂNTARE ~ări f. 1) v. A CÂNTA. 2) v. CÂNTEC. 3) Lucrare literară în care se aduce laudă cuiva sau se glorifică ceva. /v. a cânta

cântare f. 1. fapta de a cânta (cu vocea sau cu instrumentul); 2. rezultatul cântării, cântec religios; Cântarea cântărilor, una din cărțile Sfintei Scripturi, atribuită lui Solomon.

CÂNTA, cânt, vb. I. 1. Intranz. și tranz. A emite vocal sau instrumental un șir de sunete care se succedă (sau se suprapun) în structuri muzicale. ◊ Expr. Joacă cum îi cântă = face întocmai cum îi poruncește altul. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate sunete caracteristice speciei. 2. Intranz. și tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a înșira vorbe goale. – Lat. cantare.

canta vi [At: DN³ / Pzi: ~tez / E: ger kanten] (Schi) A merge pe canturi¹ (3).

cantar² sm vz cântar

căntăr sn vz cântar

cânta [At: COD. VOR. 134/7 / Pzi: cânt / E: ml cantare] 1-2 vti A emite cu vocea sau cu un instrument un șir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. 3-4 vti (Îe) Joacă cum îi ~tă Face întocmai cum îi spune altul. 6 vti (Îe) A-i ~ popa la cap A fi mort. 7-8 vti (C.i. averea cuiva) A cheltui pe distracții. 9 (C.i. omul mort) A boci. 10-11 vti (D. păsări, insecte etc.) A scoate sunete plăcute la auz, caracteristice fiecărei specii. 12-13 vti A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, elogiindu-l. 14-15 vti A descrie ceva în versuri. 16 vt (Fam) A înșira vorbe goale.

cântar sn [At: CANTEMIR, I. 1.1, 152 / V: can~, căn~ / Pl: ~e / E: tc kantar] 1 Unitate pentru măsurarea greutăților care a variat, în funcție de regiune și perioadă, între 44 kg și 50 kg Si: majă. 2 Instrument pentru măsurarea greutății Si: balanță. 3 (Îe) A trage la ~ A avea greutate mare. 4 (Îae) A avea importanță. 5 Cântărire. 6 (Ast) Constelația Balanței. 7 (Ban) Nivelă pentru zidărie făcută dintr-o scândură în trei colțuri, având în partea unghiului de sus un plumb. 8 (Îs) ~ de apă Nivelă făcută dintr-o țeavă de sticlă cu apă. 9 (Pan) Cumpăna fântânii (cu buturugă). 10 (Olt; lmr; îs) ~ul pietrelor Buhai. 11 (Trs) Scoabă de care se agață cârma plutei. 12 (Ban) Unealtă cu care se ridică trunchiurile mari de copac în car Si: suveică.

*BALANȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Cumpănă, cîntar cu două talgere (🖼 306); ~ hidrostatică 👉 HIDROSTATIC ¶ 2 ⚚ = BILANȚ ¶ 3 💫 👉 CÎNTAR [fr. balance].

CÂNTA, cânt, vb. I. 1. Intranz. și tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un șir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ◊ Expr. Joacă cum îi cântă = face întocmai cum îi poruncește altul. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate sunete plăcute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. și tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a înșira vorbe goale. – Lat. cantare.

CÎNTA, cînt, vb. I. 1. Intranz. (Despre oameni, uneori precizat prin «din gură») A emite un șir de sunete muzicale care se rînduiesc într-o melodie, într-o arie, într-un acord etc. Cîntă din gură și se acompaniază la pian. ▭ Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Bună calea, Ivane, dar cînți, cînți, nu te-ncurci! CREANGĂ, P. 299. Acum... fiindcă sîntem prietini, hai să cîntăm și să giucăm. ALECSANDRI, T. I 153. Cîntă, mîndră, trăgănat, Să te-aud de la Bănat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. ◊ Fig. Cînd pun mîna pe tîrnăcop și lovesc Piatra cu sete, se deschid, ca prin farmec, și cresc Podurile peste apă și calea ferată Și cîntă cu noi Jiul și valea toată. VINTILĂ, O. 40. O nouă zi începea, glorioasă, cîntînd parcă din mii de trîmbițe. BOGZA, C.O. 32. Se-ncinge cu aur cununa Pădurii de brad de pe culmi, Doinește și vîntul într-una, Cîntînd somnoroșilor ulmi. COȘBUC, P. II 16. ◊ Tranz. (Complementul arată cîntecul) în lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor. COȘBUC, P. I 176. Pune frate, mîna-n șale, Să cîntăm una de jale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Cu complement intern) Cîntă-ți, fată, cîntecul. HODOȘ, P. P. 141. ◊ (Despre oameni; urmat de determinări introduse prin. prep. «cu», «din», «la», «în» și indicînd instrumentul) Cu trîmbițe a cîntat, Mare oaste-a adunat. SEVASTOS, INT. 366. Copilul tot cînta din fluieră. RETEGANUL, P. II 35. Cînta bine din vioară. GHICA, S. A. 76. Joacă cum îi cîntă = face cum îi poruncește altul. (Fig.) Cucul, un solist vestit, De prin alte țări venit, Va cînta din flaut. COȘBUC, P. I 300. ◊ (Despre instrumente muzicale sau alte obiecte care produc sunete melodioase) Ce jalnic cîntă Clopotele-acum în sat! COȘBUC, P. I 263. Îngînat de glas de ape Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I, 103. Ușurel vînt cînd bătea, Fluierul frumos cînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ Fig. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35. Seceram în lan, iar plopii Lîngă rîu sunau cîntînd. COȘBUC, P. II 64. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Multe harpe cîntă cînturi tinerele. BOLINTINEANU, O. 24. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate strigătele caracteristice speciei. Broaștele semețe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEANU, S. A. 59. Face-m-aș-privighetoare, De-aș cînta noaptea-n răcoare. ALECSANDRI, P. A. 35. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului; Ș-așa cîntă de cu dor, Frunzele în vînt că zbor; Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ◊ Tranz. Cocoșul acela îi ține rînduiala timpului, îi cîntă ceasurile. CAMILAR, TEM. 26. 2. Intranz. A compune, a scrie versuri. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă, Vestim nădejdile care ne-așteaptă. DEȘLIU, G. 19. La picioare-i poetul cînta. ALECSANDRI, P. II 29. ◊ Tranz. A descrie, a povesti (ceva) în versuri. Încorda-voi a mea liră să cînt dragostea? EMINESCU, O. I 140. ♦ Tranz. A glorifica, a preamări (pe cineva sau ceva). Pe tine vreau acum să te cînt, Pe tine, muncitor necunoscut, Cel care ai luptat și ai căzut. Cu fruntea în zăpadă la pămînt. D. BOTEZ, F. S. 48. 3. Tranz. A îndruga, a înșira într-una (vorbe goale, minciuni). Să-mi cînte lumea cîte vrea! Mi-e dragă una și-i a mea. COȘBUC, P. I 119. Tu ce îi cînți și el ce îți descîntă? PANN, P. V. I 86. 4. Tranz. (Transilv.) A boci, a jeli. Știe că n-are cine să-l cînte, cine să-l plîngă cu adevărată durere la moartea lui. RETEGANUL, P. IV 35. ♦ Refl. (Popular) A plînge, a se tîngui. Spune-i tu măicuței mele Pîne să nu mai frămînte, După min’ să nu se cînte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172.

CÎNTAR, cîntare, s. n. 1. Instrument (avînd ca parte principală un resort, o pîrghie sau un sistem de pîrghii) care servește la stabilirea greutății unui obiect, prin comparație cu o greutate-tip. V. balanță, terezie. Ce-i mai mic decît oul Și ține cît și boul? (Cîntarul). GOROVEI, C. 60. ◊ Fig. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A trage la cîntar = a cîntări (mult), a avea greutate (mare); fig. a avea importanță, a conta. Recolta fusese mare, griul trăgea greu la cîntar. V. ROM. noiembrie 1953, 207. Ăl buzdugan Care-mi trage la cîntar... Peste cinci mii de ocale. TEODORESCU, P. P. 580. ♦ Cîntărire. Înșală la cîntar. Dă lipsă la cîntar. 2. (Învechit) Unitate pentru măsurarea greutăților, echivalentă cu 50 de kilograme. Cîntare de grîu, de miere, de ceară, de tămîie. ODOBESCU, S. II 13.

CÎNTARE, (II) cîntări, s. f. I. Acțiunea de a cînta și rezultatul ei; cîntat. 1. Cîntec; muzică. S-ascult cîntarea asta Cum picură smoală, Și capul greu de gînduri Să-l culc la mama-n poală GOGA, P. 39. Prin largile lumi ale sării Prind taina cea sfînt-a cîntării. COȘBUC, P. II 88. Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare: Un vis ce își revarsă iubirea în popoare, Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I 221. ◊ Fig. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate... De cîntări din ciocane, din pistoane și seceri. DEȘLIU, G. 10. ♦ Sunet caracteristic scos de diverse animale și insecte; (în special) ciripitul păsărilor. Nici pitpalacul, nici ciocîrlia și nici prigoriile nu și-au început cîntările. MIHALE, O. 474. Am ascultat din umbră cîntarea lor înaltă [a broaștelor]. TOPÎRCEANU, B. 36. ◊ Expr. Cîntarea cocoșilor = moment din timpul nopții marcat prin strigătele repetate ale cocoșilor (după care se orientează, la țară, oamenii, în lipsă de ceas). Gheorghiță îi lăsă cuvînt că se duce în sat pînă pe la cîntarea întîia a cocoșilor. SADOVEANU, B. 102.2. Compoziție literară în versuri sau în proză, cu caracter de laudă. Cîntarea Romîniei [titlu]. RUSSO.

cânta vb. I (arg.) A fura ◊ „[...] prietenul meu a zis că trebuie s-o «cânte» pe una de portofel, pe care o «descliftase» (îi desfăcuse fermoarul de la geantă – n. n.) mai înainte.” R.l. 11 II 93 p. 9

A CÂNTA cânt 1. intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un șir de sunete muzicale organizate într-o melodie. ~ frumos. ~ la nai. 2) (despre unele păsări sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult și fără rost; a îndruga; a trăncăni; a flecări; a pălăvrăgi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (în versuri); a ridica în slăvi (printr-o poezie); a elogia; a slăvi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare

CÂNTAR ~e n. Instrument pentru determinarea greutății unui corp constând dintr-o pârghie cu brațe egale și două talere, care echilibrează cu greutăți etalonate; balanță; cumpănă. ◊ A trage la ~ a) a avea greutate; b) a conta; a avea importanță. /<turc. kantar

CÎNTA vb. (Trans. N) A (se) jeli, a plînge. Vrednicu-s tâț să mă cînte. CÎNTECE, 8^r. Io-s acela care mă cînt Și mă izbesc ca frunza ghie vînt. CÎNTECE, 6^v. Etimologie: lat. cantare. Cf. b o c i, g l ă s i, o l e c ă i, r u g u c i¹.

cântà v. 1. a forma sunete plăcute, modulând vocea; 2. a executa un cântec cu un instrument muzical: a cânta din vioară; 3. se zice de vocea unor păsări: cocoșul cântă; 4. a recita versuri; fig. a celebra: a cânta isprăvile eroului. [Lat. CANTARE).

cântar n. 1. unealtă de cântărit cu un singur taler sau, în loc de taler, un cinghel; 2. greutate de 100 oca sau 50 kilograme: îmbarcară pe corăbii aproape o mie cântare de mobile BĂLC. [Turc. KANTAR (din gr. bizantin kentenári = lat. centenarius)].

cantár n., pl. e (turc. kantar, d. ar. qyn’tar, care vine d. mgr. kentinárion, ĭar acesta d. lat. centenarium [subînț. pondus, greutate], d. centum, o sută. D. lat. vine germ. zentner; d. ar. vine it. quintale; d. turc. vine ngr. kantári, bg. sîrb. kantar, rus. kantárĭ și kontarĭ. V. centenar, chintal. Balanță romană saŭ alt-fel (dar nu cumpănă). Cantar decimal. Greutate de 44 de ocale saŭ 125 de libre (V. majă). – În nord. cîntar, pop. cîntarĭ (după rus. kontárĭ, ca fînar, rus. fonárĭ). La Moxa (sec. 17) chindinar (după ngr. kendinári), 150 de litre.

2) cînt, a -á v. tr. (lat. cantare, frct. d. cánere, cantum, a cînta: it. cantare, fr. chanter, pv. sp. pg. cantar. V. accent. Înșir cu vocea saŭ cu un instrument o serie de sunete variate și armonice: a cînta un cîntec din gură, din vioară, din flaut, din (saŭ la) pian; cocoșu, privighetoarea cîntă. Celebrez, laud: a cînta vĭața de țară. Spun des, repet: eŭ destul ĭ-am tot cîntat, dar el nu m’a ascultat. Repet prea mult: ce tot cînțĭ pe aicĭ, măi? Zic, spun, glăsuĭesc: ĭa vezĭ ce cîntă hîrtia ceĭa! V. intr. Vorbesc par’c’aș cînta (ceĭa ce e un defect. De ex., ca Jidaniĭ): acest orator cîntă. V. refl. A fi cîntat: acest cîntec se cîntă în toate părțile. Trans. Rar. Mă bocesc.

cîntár, V. cantar.

cîntáre f. Melodie. Melodie bisericească. Un fel de odă religioasă, ca Cîntarea Cîntărilor (o carte din Scriptură atribuită luĭ Solomon) saŭ Cîntarea Românieĭ (o operă în proză poetică de Rusu).

cântare s. f., g.-d. art. cântării; pl. cântări (~ bisericești)

cântare s. f., g.-d. art. cântării; pl. cântări

cântare s. f., g.-d. art. cântării; (cântece) pl. cântări

cânta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cânt, 2 sg. cânți, 3 cântă; conj. prez. 1 sg. să cânt, 3 să cânte

cântar s. n., pl. cântare

cânta (a ~) vb., ind. prez. 3 cântă

cântar s. n., pl. cântare

cânta vb., ind. prez. 1 sg. cânt, 2 sg. cânți, 3 sg. și pl. cântă

cântar s. n., pl. cântare

CÂNTARE s. 1. v. cânt. 2. v. muzică. 3. v. canon.

CÂNTA vb. 1. (MUZ.) a executa, a interpreta, a intona, (pop.) a glăsui, a spune, a viersui, a zice, (înv.) a glăsi, a juca. (~ o melodie, o doină.) 2. (MUZ.) a suna. (~ din frunză.) 3. (MUZ.) a sufla. (~ din fluier.) 4. v. glorifica.

CÂNTA vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

CÂNTAR s. 1. balanță, (pop.) cumpănă, (reg., mai ales în Munt. și Olt.) terezie, (prin Transilv.) șlag, (înv.) staderă.(~ pentru stabilirea greutății unei mărfi.) 2. (n. pr.; art.) v. Balanța. 3. cântărire, cântărit, (pop.) cântăreală. (L-a înșelat la ~.)

CÂNTAR s. v. basculă, crucea dinainte, decimal, zecimal.

CÂNTARUL-PIETRELOR s. v. buhai, coinac.

CÎNTA vb. 1. (MUZ.) a executa, a interpreta, a intona, (pop.) a glăsui, a spune, a viersui, a zice^[1], (înv.) a glăsi, a juca. (~ o melodie, o doină.) 2. (MUZ.) a suna. (~ din frunză.) 3. (MUZ.) a sufla. (~ din fluier.) 4. a cinsti, a elogia, a glorifica, a lăuda, a mări, a omagia, a preamări, a preaslăvi, a proslăvi, a slăvi, a venera, (rar) a apoteoza, a exalta, (înv.) a făli, a pohfăli, a preacînta, a preaînălța, a prealăuda, a prearădica, a ridica, a slavoslovi. (Au ~ pe eroii patriei.)

cînta vb. v. BOCI. CĂINA. JELI. JELUI. LAMENTA. PLÎNGE. TÎNGUI. VĂICĂRI. VĂITA.

cîntar s. v. BASCULĂ. CRUCEA DINAINTE. DECIMAL. ZECIMAL.

CÎNTAR s. 1. balanță, (pop.) cumpănă, (reg., mai ales în Munt. și Olt.) terezie, (prin Transilv.) șlag, (înv.) staderă. (~ pentru stabilirea greutății unei mărfi.) 2. (ASTRON.; art.) balanța (art.), cumpăna (art.), (reg.) tereziile (pl. art.). (~ este o constelație zodiacală din emisfera australă.) 3. cîntărire, cîntărit, (pop.) cîntăreală. (L-a inșelat la ~.)

CÎNTARE s. 1. cînt, cîntat, cîntec, glas, melodie, (pop.) viers. (~ de păsărele.) 2. muzică. (~ se aude pînă departe.) 3. (BIS.) canon, glas. (Corul execută o ~ liturgică.)

cîntarul-pietrelor s. v. BUHAI. COINAC.

cînta (cîntat, at), vb. – 1. A emite cu vocea un șir de sunete muzicale. – 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. – 3. (Despre păsări) A scoate sunete plăcute la auz. – 4. A se exprima poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. – 5. A boci, a jeli un mort. – 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pînă la sațietate. – 7. (Fam.) A vorbi, a spune, a recita. – 8. (Arg.) A spune, a mărturisi, a ciripi. – 9. (Arg.) A denunța. – 10. (Arg.) A înșela. – Mr. cîntu, megl. cǫnt, istr. cănt. Lat. cantāre (Pușcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR); cf. it. cantare, prov., cat., sp., port. cantar, fr. chanter, alb. këntoń (Meyer 187). Cf. cîntec, descînta. Der. cînt, s. n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it. canto, fr. chant (Pușcariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însă că nu a fost niciodată popular, chiar dacă exista în megl. cǫntu); cîntare, s. f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios); cîntăreț, s. m. (artist care cîntă; pasăre cîntătoare; cantor, dascăl; poet); cîntat, s. n. (acțiunea de a cînta; cîntec); cîntător, adj. și s. (care cîntă; cîntăreț; pasăre care cîntă); cîntătoare, s. f. (Arg., gură). Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantată, s. f., din it. cantata; canto, s. m., din it. canto; cantor, s. m., din lat. cantor (sec. XVIII); canțonetă, s. f. (monolog comic, total sau parțial în versuri; cîntec, romanță), it. canzonetta; canțonetist, s. m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Pușcariu 822 și DAR și Candrea-Dens., 355, îl derivă direct din lat. ῑncantāre); dar nu este cuvînt popular, cu toate că există mr. ncăntare, ci pare creație a scriitorilor romantici; încîntător, adj.; încîntec, s. n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu.

cîntar (cîntare), s. n. – 1. Instrument care servește la stabilirea greutății, balanță. – 2. Fir cu plumb. – 3. Cumpănă a fîntînii. – 4. Orcic, cruce a căruței. – 5. Cîrlig în care se fixează cîrma unui plute. – 6. Cric de ridicat greutăți. – 7. Constelația Balanței. – Mr. cîndare, megl. căntar. Tc. kantar, din arab. qintar (< lat. centenarius), în parte prin intermediul ngr. ϰαντάρι (Șeineanu, II, 85; Lokotsch 1178; Meyer 173; Ronzevalle 136); cf. alb. kandar, bg., sb. kantar. Pentru a › î, prin intermediul lui *căntări, *căntăresc, cf. Graur, BL, IV, 74. – Der. cîntăreală, s. f. (acțiunea de a cîntări); cantaragiu, s. m. (slujbaș la biroul de control al greutăților), din tc. kantarci; cîntări, vb. (a determina greutatea unui corp; a examina, a cumpăni; a valora).

cântare (cântândă) v. odă (3).

cântare morțască v. bocet.

ecfonetică, (cântare ~, notație ~) v. bizantină, muzică; notație (IV).

cânta, cânt, v.i.r. 1. (t.) A cânta în biserică. 2. (r.) A boci, a jeli: „O vinit acasă supărată. S-o tăt cântat, o plâns tare, tare” (Bilțiu, 2007: 113). ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei. – Lat. cantare „a cânta” (Pușcariu, CDDE, după DER).

cânta, cânt, vb. intranz., refl. – 1. În Maramureș are sens exclusiv de „a cânta în biserică” (altfel se folosește cuvântul horesc). 2. (refl.) A boci, a jeli (Bud, 1908). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Lat. cantare „a cânta” (Scriban; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; MDA).

cânta, cânt, vb. intranz., refl. – 1. În Maramureș are sens exclusiv de „a cânta în biserică” (altfel se folosește cuvântul horesc). 2. A se cânta = a boci (Bud 1908). – Lat. cantare.

cântare, cântări s. f. Acțiunea de a cânta și rezultatul ei; cântec, muzică. ♦ (În cultul creștin) Rugăciune de laudă și de slăvire, având în general forma de poezie sau de imn religios (de origine biblică sau nescripturistă). ♦ Cântarea cântărilor = carte a Vechiului Testament, alcătuită din poeme nupțiale de o neasemuită frumușețe și scrisă în sec. 5 î. Hr., atribuită regelui Solomon, al cărei text trebuie interpretat simbolic. ◊ Cântarea celor trei tineri = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament, cu conținut poetic. Cuprinde un capitol (67 de versete), în care se istorisește aruncarea într-un cuptor de foc a trei tineri: Șadrac, Meșac și Abed-Nego, pentru că n-au vrut să se închine idolilor, fiind salvați în mod miraculos după o rugăciune fierbinte către Dumnezeu. – Din cânta.

CÎNTÁR (< tc.) s. n. 1. Balanță (1) folosită în industrie sau în comerț pentru stabilirea greutății mărfurilor, de obicei prin comparare cu greutăți-etalon. ◊ C. automat = cîntar cu un singur platan, care arată greutatea direct printr-un indicator plasat în fața unui cadran. 2. Unitate de măsură pentru greutate, egală cu aproximativ 56 kg.

CÎNTAREA CÎNTĂRILOR, carte a „Vechiului Testament”. Alcătuită din poemele nupțiale de o rară frumusețe, scrise în sec. 5 î. Hr. și atribuite regelui Solomon, care a trăit însă în sec. 10 î. Hr. Exegeții îi conferă un sens alegoric.

CÎNTAREA ROMÂNIEI, formație corală bucureșteană, fundată în 1919. A activat în perioada dintre cele două războaie mondiale. Întemeietor și conducător permanent, Marcel Botez.

CÎNTARUL, numele popular al constelației Balanța.

Ce qui ne vaut pas la peine d’être dit, on le chante (fr. „Ceea ce nu merită să fie spus, se cîntă”) – susține Beaumarchais prin gura lui Figaro, eroul principal din Bărbierul din Sevilla (act. I, sc. 2). El se referă la creatorii de opere comice, care nu-și dau nici o osteneală în alcătuirea textelor pentru arii. Asta pe scenă. În viață însă, cuvintele lui Beaumarchais au căpătat o interpretare mai adincă, în sensul că anumite idei și păreri, care ar fi dificil și riscant de exprimat în scris sau în vorbire, sînt mai lesne introduse și mai ușor răspîndite prin cîntece. LIT.

Cîntarea cîntărilor – este traducerea din ebraică a lui Șir așirim, titlul uneia dintre cărțile care compun Vechiul Testament. Autorul ei a rămas anonim, dar legenda o atribuie regelui Solomon. Prin vechimea textului, prin frumusețea poetică, „Cîntarea cîntărilor” a devenit un termen superiativ, spre a califica o operă excepțională, o culme a creației.

Paulo maiora cantamus (lat. „Să cîntăm lucruri ceva mai de seamă”) – Acest crîmpei de vers din Vergiliu (Egloge IV, 1) slujea pe vremuri îndeobște oratorilor ca trecere într-un discurs la o temă mai importantă. Cum se spune astăzi: „Și acum să atacăm un subiect mai însemnat”. LIT.

Weh’ dem Lande, wo man nicht mehr singt! (germ. "Vai de țara unde nu se mai cîntă!) – Johann Gottfried Seume, în poezia Cîntecele din volumul de versuri apărut în 1801. E un elogiu adus sufletului cald, omului bun și senin. De altfel, poetul precizează în continuare: Wo man singt, da lass’ dich ruhig nieder;/ Böse Menschen haben keine Lieder. (Acolo unde-i cîntec, fă liniștit popas;/ Doar răii dintre oameni n-au cîntece în glas). Vezi: Tout finit par des chansons și Ce qui ne vaul pas la peine… LIT.

cântare, cântări s. f. 1. denunț, trădare. 2. mărturisire.

a cânta de inimă albastră expr. a cânta melodii triste / melancolice.

a cânta în corul lui tanti Milica expr. (intl., înv.) a fi informatorul miliției.

a cânta în strună expr. a se arăta de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia; a linguși (pe cineva).

a cânta la armonică expr. (tox.) a inhala vapori de heroină de pe o folie de aluminiu încălzită.

a cânta la cobză expr. (intl.) a denunța, a trăda.

a cânta la flautul cu gușă/ la taragot expr. a practica felația.

a cânta la pian expr. 1. (intl.) a i se prevala amprentele digitale. 2. a spăla rufe de mână.

a ciupi la cântar expr. (d. comercianți) a înșela clienții (la cântar) cântărind incorect.

a-i cânta (cuiva) prohodul expr. (intl.) 1. a complota împotriva cuiva; a pune la cale asasinarea cuiva. 2. a omorî (pe cineva), a ucide (pe cineva).

a-i cânta cuiva aleluia expr. 1. a lua parte la înmormântarea cuiva. 2. a considera (pe cineva / ceva) definitiv compromis.

a-i cânta sticleții în cap expr. 1. a avea idei bizare. 2. a fi nebun.

a-i face (cuiva) cântarea expr. (intl.) a trăda un complice, a denunța.

cânta, cânt I v. t. 1. (intl.) a denunța. 2. a tâlhări. II v. i. (intl.) a mărturisi.

cântar, cântare s. n. aparatul genital bărbătesc (cu penisul erect plasat între testicule).

cântarea cântărilor expr. (intl.) delațiune.

cântă la altă masă! expr. pleacă de-aici!