CUVIÍNȚĂ, cuviințe, s. f. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. ◊ Loc. adv. După cuviință = așa cum trebuie. ◊ Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, potrivit. Cele de cuviință = cele trebuincioase, cele ce se cuvin. [Pr.: -vi-in-] – Lat. convenientia.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gudovan | Semnalează o greșeală | Permalink

CUVIÍNȚĂ ~e f. Conduită unanim acceptată; purtare cuviincioasă. ◊ A găsi (a crede, a socoti) de ~ a crede că este potrivit. După ~ după cum se cuvine. Bună-~ atitudine cuviincioasă; decență. [G.-D. cuviinței; Sil. -vi-in-] /<lat. convenientia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CUVIÍNȚĂ s. 1. (înv.) cădenie, cădință. (Totul s-a făcut după ~.) 2. v. politețe.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Cuviință ≠ necuviință
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cuviínță s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. cuviínței; pl. cuviínțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cuviință f., pl. e (d. a se cuveni). Decență, faptă cuviincĭoasă. A găsi de cuviință, a considera vrednic de a fi făcut, a crede că așa e bine.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

bunăcuviínță, bună-cuviínță saŭ búnă cuviínță f. politeță: buna cuviință, regulele buneĭ cuviințe.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink