curm¹ sn [At: SĂM. IV, 767 / Pl: ~uri / E: ns cf alb kurm] (Reg) 1-3 Curmei² (1-3).

1) curm n., pl. urĭ (lat. cormus, d. vgr. kormós, trunchĭ, lucru truncheat). Rț. Bucată de funie.

2) curm și (vechĭ) curméz, a -á v. tr. (d. curm 1; vgr. kormázo, curm. Cp. cu scurm). Taĭ, frîng: a curma un lemn (cu feresteu saŭ cu toporu în curmeziș). Fig. Întrerup, taĭ: a curma cuĭva vorba, un glonț îĭ curmă vĭața. A o curma cu cineva, a rupe relațiunile cu el. A te curma la inimă foamea, a fi foarte flămînd. V. refl. Mă sfîrșesc, încetez, mă sting: vĭața i s’a curmat. Brațele i se curmă, fac îndoiturĭ de grase ce-s (ca la copiĭ).

curma¹ [At: PONTBRIANT, D. / Pzi: curm / E: pbl curm¹ cf alb kurmue] 1 vt (D. sfori, legături etc.) A strânge tare, încât pătrunde în carne. 2 (Reg) vt A tăia un lemn de-a curmezișul. 3-4 vtr A (se) rupe. 5 vr (D. oameni) A se apleca de mijloc. 7 vtr A (se) obosi. 8-9 vtr (Fig) A (se) întrerupe brusc. 10-11 vtr (Fig) A (se) omorî. 12-13 vt (Fig) A încheia (sau a întrerupe) o conversație. 14 vt (C. i. părul) A lega strâns. 15-16 vtr (Cop „din drum”) A (se) abate din drum. 17 vt A traversa. 18-19 vt (Îe) A ~ pământul A umbla (sau a se zbate) mult. 20-21 vtr A (se) decide (în cele din urmă). 22-23 vtr (D. o acțiune judiciară) A (se) stinge.

A SE CURMA mă curm intranz. 1) A se rupe în două sau în mai multe bucăți (prin îndoire, lovire etc.); a se frânge. 2) rar A se îndoi de mijloc; a se apleca tare; a se frânge. 3) fig. A se opri brusc; a se frânge. 4) A ajunge la sfârșit; a se termina. Viața i s-a curmat. /Cuv. autoht.

A CURMA curm tranz. 1) A strânge tare pătrunzând. Legătură era prea strânsă, îi curma brațul. 2) rar (lemne) A desface de-a lungul prin tăiere; a despica. 3) fig. A face să înceteze (pentru un timp). ~ o discuție. 4) A face să se curme. /Cuv. autoht.

curmà v. 1. a rupe, a frânge: foamea îl curma la inimă; 2. fig. a întrerupe, a tăia șirul: îi curmă vorba; 3. a înceta, a se stinge: vieața mi se curmă. [Dintr’un primitiv curm, trunchiu (conservat în derivatul curmeiu), înrudit cu sinonimul gr. mod. KORMÓS, de unde și macedo-rom. curmatu, spetit (lit. paralizat sau butucit): sensul primitiv al verbului e a «trunchià»].

curmá f., pl. ale (ngr. kurmás și hurmás, d. turc. [d. pers.] hurma). Poama curmaluluĭ. (Curmalele-s lungărețe, foarte dulcĭ și aŭ un sîmbure foarte dur. Ele cresc unele lîngă altele pe o coadă ca frunzele salcîmuluĭ). Constitue un aliment al Africanilor. – Vechĭ și hurma.

curméz, V. curm 2.

curm (reg.) s. n., pl. curmuri

curm s. n., pl. curmuri

curm s. n., pl. curmuri

curma (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. curm, 3 curmă; conj. prez. 1 sg. să curm, 3 să curme

curma (a ~) vb., ind. prez. 3 curmă

curma vb., ind. prez. 3 sg. și pl. curmă, imperf. 3 sg. curma; conj. prez. 3 sg. și pl. curme

CURM s. v. curmei.

curm s. v. CURMEI.

CURMA vb. v. reteza, tăia.

CURMA vb. 1. v. înceta. 2. v. întrerupe. 3. v. opri. 4. a întrerupe, a opri, (fig.) a reteza, a stăvili. (Nu poate ~ scandalul; i-a ~ vorba.) 5. a întrerupe, (fig.) a rupe. (A ~ tăcerea.)

CURMA vb. 1. a conteni, a înceta, a se opri, a se potoli, a se sfîrși, a sta, a se termina, (înv. și pop.) a (se) ostoi, (prin Ban.) a se prorupe, (Mold.) a tinchi, (înv.) a se precurma. (Vijelia, vîntul s-a ~.) 2. a înceta, a se întrerupe, a se opri, (fig.) a se frînge. (Cîntecul s-a ~ brusc.) 3. a (se) întrerupe, a (se) opri, (fig.) a (se) tăia. (I s-a ~ respirația de emoție.) 4. a întrerupe, a opri, (fig.) a reteza, a stăvili. (Nu poate ~ scandalul; i-a ~ vorba.) 5. a întrerupe, (fig.) a rupe. (A ~ tăcerea.)

curma vb. v. RETEZA. TĂIA.

A curma ≠ a spori

curm (curmuri), s. n. – (Olt., Munt.) Legătură, laț. – Mr. curmu. Gr. ϰορμός „trunchi”, probabil cu semantismul primitiv („bont”, sau „capăt de sfoară”, cf. Laurian; Meyer, Alb. St., IV, 72; Giuglea, Dacor., III, 620; Diculescu, Elementele, 459; Rosetti, II, 67; DAR); cf. alb. kurm (după DAR, alb. este etimon al rom.), calabr. kurmu „trunchi” (Rohlfs, EWUG, 1086), arab. qurma, de unde sp. corma. – Der. curmei, s. n. (tulpină de plantă agățătoare, lăstar; legătură), probabil der. internă, cu suf. -el, pe care Diculescu vrea să-l reducă la un gr. *ϰορμήιον; curma, vb. (a tăia, a trunchia, a împărți, a separa; a strînge; a ocoli, a se abate; a străbate; a tăia, a întrerupe; a termina, a pune capăt; a hotărî, a rezolva, a tranșa), cf. mr. curm, curmari („a înceta, a face să înceteze”), al cărui semantism indică faptul că este vorba mai puțin de o der. internă a rom., decît de o conservare imediată a sensului primitiv al gr. probabil prin intermediul gr. ϰορμάζω „a tăia”, lat. *cormāre (Pascu, I, 193), cf. alb. kurmue „scurt” (der. lat. *corrimare REW 2254 este mai greu de admis, cf. Graur, BL, V, 94 și Rosetti, I, 160); curmă, s. f. (tăiș, parte care taie), deverbal al cuvîntului anterior, înv.; necurmat, adj. (continuu, neîntrerupt); curmător, adj. (tăios); curmăni, vb. (a tăia, a face o incizie), pe care DAR propune să fie derivat de la s. *curman, dar care pare mai curînd un der. cu suf. expresiv; curmătură, s. f. (incizie; tăietură; falie, chei, strîmtoare, canion; zvîcnet, înțepătură); curmeziș, adv. (pieziș, transversal, de-a latul); (în)curmezișa, vb. (a devia; refl., a se lua la ceartă), care presupune, după Pușcariu, Lr., 295, existența unui s. *curmez, cf. alb. kurmezue „scurt”. – Cf. curpen, curmea. Din rom. provine rut. kurmei, kurmán, pe care Bogrea, Dacor., IV, 806, îl propunea ca etimon al rom. Pare destul de incertă der. din rus. koromyslo pe baza rom. curmeziș (Berneker 574).

curma, curm, vb. tranz., refl. – A tăia de-a curmezișul; a (se) frânge, a (se) rupe. – Cf. alb. kurmue (DEX, MDA); cuvânt autohton, cf. alb. kurmue, din i.-e. *sker-, *ker- „a tăia”, sau *skeu- „a tăia, a desface, a răzui, a scurma” (Russu). Cuv. rom. > ucr. kurmej „ștreang făcut din câlți”, scr. kormen (Russu).