curantă sf [At: DN³ / Pl: ~te / E: fr courante] 1 Vechi dans francez cu mișcări vioaie. 2 Melodia după care se execută curanta (1). 3 Parte dintr-o suită instrumentală.

CURANTĂ s.f. Vechi dans francez în măsură de trei timpi, cu o mișcare vioaie; melodia acestui dans. [< fr. courante].

CURANTĂ s. f. 1. vechi dans popular francez cu o mișcare vioaie; melodia corespunzătoare. 2. parte a suitei preclasice între alemandă și sarabandă. (< fr. courante)

CURANT, -Ă, curanți, -te, adj. (În sintagma) Medic (sau doctor) curant = medicul sub a cărui directă îngrijire se află un bolnav. – Din cura¹.

curant, ~ă a [At: GHICA, S. 586 / V: (înv) ~rent / Pl: ~nți, ~e / E: cura²] (Îs) Medic ~ Medicul sub îngrijijrea directă a căruia se află un bolnav.

CURANT, -Ă, curanți, -te, adj. (În sintagma) Medic (sau doctor) curant = medicul sub îngrijirea directă a căruia se află un bolnav. – Din cura¹.

CURANT, curanți, adj. m. (Numai în expr.) Medic (sau doctor) curant = medicul sub îngrijirea căruia se află un bolnav.

CURANT, curanți, adj. in. (În expr.) Medic (sau doctor) curant = medicul sub îngrijirea căruia se află un bolnav. – V. cura¹.

CURANT adj.m. Medic curant = medic care îngrijește în mod obișnuit un bolnav. [< it. curante].

CURANT, -Ă I. adj. medic ~ = medic care îngrijește în mod obișnuit un bolnav. II. s. m. f. cel care urmează un tratament medical într-o stațiune de cură. (< it. curante)

CURANT ~ți adj.: Medic ~ medic care îngrijește un bolnav. /<it. curante

curantă s. f., g.-d. art. curantei; pl. curante

curantă s. f., g.-d. art. curantei; pl. curante

curantă s. f., g.-d. art. curantei; pl. curante

curant adj. m. (medic ~), pl. curanți; f. curantă (doctoriță ~), pl. curante

curant adj. m., pl. curanți; f. curantă, pl. curante

curant adj. m., pl. curanți; f. sg. curantă, pl. curante

courantă (< fr. courante „curgătoare”; it. corrente), dans a cărui vechime poate fi urmărită până în sec. 16 (înrudit cu saltarello* și gagliarda*). Are măsură ternară*. A fost descris de Thoinot Arbeau (Orchésographie, 1588-89, reed. 1888). În sec. 17 au existat două tipuri stilizate de c.: a) corrente it., rapidă, în 3/4 sau 3/8 și b) c. fr., mai rafinată, în mare vogă în timpul lui Ludovic al XIV-lea, când a căpătat o alură mai gravă; caracteristicile acesteia sunt: tempo (2) moderat (măsura 3/2 sau 6/4, cu treceri frecvente de la o măsură la alta), instabilitate ritmică, c. punct în general liber [melodia trecând ades de la vocile (2) superioare la cele inferioare]. Către 1600, c. e întâlnită ca piesă instr. (în Italia, dar mai ales în Germania), intrând în constituirea suitei*, unde inițial n-a avut un loc fix, tema* ei fiind adeseori doar o transformare a celei din prima piesă. Către 1650, c, ocupa în suită în special locul al doilea și era pusă în contrast cu allemanda* (Suitele lui J.S. Bach).