CUNUNÁ, cunún, vb. I. 1. Refl. recipr. A se căsători (religios). 2. Tranz. A declara pe miri căsătoriți din punct de vedere religios. ♦ A asista pe cineva în timpul serviciului religios al cununiei, în calitate de naș. ♦ (Despre părinți) A-și căsători (după ritualul religios) fiul sau fiica. – Lat. coronare.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A CUNUNÁ cunún tranz. 1) (mirii) A declara căsătoriți, așezând cununa pe cap. 2) A asista la o cununie în calitate de naș. /<lat. coronare
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A SE CUNUNÁ mă cunún intranz. A-și consfinți căsătoria prin cununie. /<lat. coronare
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CUNUNÁ vb. a se căsători, (pop.) a se nunti. (S-au ~ la biserică.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CUNUNÁ vb. v. încorona, încununa, răsplăti, recompensa.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cununá vb., ind. prez. 1 sg. cunún, 3 sg. și pl. cunúnă
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CUNÚNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). ◊ Expr. A sta cunună împrejurul cuiva = (despre un grup de persoane) a sta împrejurul cuiva, formând un cerc închis. Cunună de raze (sau de lumină) = aureolă. Cunună de munți (sau de dealuri, de păduri) = lanț, șir de munți sau de dealuri, de păduri, dispuse în cerc. 2. Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (în război și la concursurile sportive sau literare). ♦ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Coroană care se așază pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. 4. Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. 5. Grindă principală cu care se închide în partea de sus un perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. – Lat. corona.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CUNÚNĂ ~i f. 1) Cerc împletit din flori sau frunze, care se pune pe cap drept podoabă; coroană. ◊ ~ de lauri coroană cu care erau încununați în antichitate învingătorii (în război, la concursuri sportive sau literare). 2) Coroană care se ține deasupra capetelor mirilor în timpul oficializării cununiei. 3): ~ de munți, de păduri lanț de munți, de păduri dispuse în formă de cerc. 4): ~ de ceapă, de usturoi ceapă sau usturoi cu coada uscată împletită în formă de funie. [G.-D. cununii] /<lat. corona
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CUNÚNĂ s. 1. coroană. (O ~ de flori pe cap.) 2. v. cununie. 3. v. funie.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CUNÚNĂ s. v. coroană, coroniște, cosoroabă, diademă.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FLOAREA-CUNÚNII s. v. curcubeu.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cunúnă (cunúni), s. f. – 1. Coroană. – 2. Ansamblu de grinzi cu care se închid în partea de sus cei patru pereți ai unei case de țară. – 3. Ghizd, colac de fîntînă. – 4. Pedală, la războiul de țesut. – 5. La cai, partea de deasupra a copitei. – 6. Plantă (Coronilla varia). – 7. În general, obiect, legătură sau ansamblu de fire ce amintesc forma unei coroane. – Mr., megl. curună. Lat. corōna (Pușcariu 449; Candrea-Dens., 447; REW 2245; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR); cf. alb. kurorë (Meyer 200; Philippide, II, 639), it., sp. corona, fr. couronne, port. coroa, ngr. ϰορώνη, sl. korona, k(o)runa. Este dublet al lui coroană, și al lui corună, pe care Giuglea, Cercetări lexicografice, 7, propunea să fie derivate din lat. columna. Forma normală este cea din dialect, alterată posterior printr-o asimilație. – Der. cununiță, s. f. (dim. al lui cunună; icoană care în Basarabia se pune în sicriu; plante diferite: Coronilla varia, Spiraea ulmifolia, Vinca minor, Xeranthemum annuum); cununa, vb. (înv., a pune coroană; a căsători, a celebra o căsătorie, a face căsătoria religioasă), care ar putea fi un der. direct din lat. corōnāre (Pușcariu 448; Candrea-Dens., 448; REW 2246; DAR) și al cărui semantism se explică prin ritualul ceremoniei nupțiale ortodoxe, cf. cu același sens dublu gr. στεφανόνω (Sandfeld 35), alb. kurunzoń (Jokl, BA, IV, 195), bg. venčavam (cu primul sens se preferă astăzi forma încununa); cununie, s. f. (căsătorie, una din cele șapte sfinte taine ale religiei creștine; oficiere a căsătoriei, nuntă; coroană ce se așază pe capul soților, în timpul oficierii căsătoriei), cuvînt general răspîndit (ALR, 253), fără îndoială datorită influenței bisericii; necununat, adj. (care nu a fost căsătorit la biserică); încununa, vb. (a pune coroana; a împodobi; a răsplăti; a desăvîrși; înv., a căsători); descununa, vb. (a divorța, a despărți).
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cunúnă s. f., g.-d. art. cunúnii; pl. cunúni
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cunún și (Trans. noed) curún, a -á v. tr. (d. cunună saŭ d. lat. coronare, a încununa, a încorona; pv. cat. sp. coronar, fr. couronner, pg. coroar). Vechĭ. Încunun. Azĭ. Căsătoresc: preotu ĭ-a cununat. Doară nu m´am cununat cu el saŭ cu ĭa [!]! se zice ironic cînd cineva se tot ține de tine și nu te lasă să te ducĭ unde vreĭ, ca cum aĭ fi legat pin [!] contract.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cunúnă și (Trans. nord) curúnă f., pl. ĭ (lat. coróna, mrom. curună, it. pv. sp. corona, fr. couronne, pg. coróa. V. coronă). Coronă: cununa crăieĭ ungureștĭ (Cost. 1, 249). Podoabă făcută dintr´un cerc de frunze: o cunună de stejar ca premiŭ unuĭ elev. Fig. Ceĭa ce seamănă a cunună: o cunună de munțĭ, de dințĭ. A ținea [!] cuĭva cununa, a-l cununa ca nun. V. ghirlandă.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cunună (sau cântecul cununii), cântec ceremonial, legat de un obicei agrar cu caracter ritual care se practică la sfârșitul secerișului. Cântecul se execută în grup, în timp ce muncitorii se întorc la stăpânul holdei, cu c. (obiect ritual confecționat din cele mai frumoase spice de grâu secerat), pe care o poartă una sau mai multe fete (sau băieți). Obiceiul s-a păstrat numai în Transilvania. Textul poetic este mitic sau descrie elementele esențiale ale obiceiului, aspect ale relațiilor de muncă, sfârșind cu urări de belșug și recoltă bogată. Străvechi rit de fertilitate (cu funcția de a asigura recolta bogată, de selecționare naturală a semințelor), obiceiul are semnificație socială, rituală și distractivă. Melodiile, deși variate, au câteva trăsături comune: structuri sonore cu prioritate majore* pre- sau pentatonice* de tip major (cu picnonul* la bază) sau construite din două microstructuri (tricordie* majoră, cu salt inferior de cvartă, plus pentatonic 4, cu pieni*; tetracordie cu salt de cvartă inferioară; pentacord* cu substrat pentatonic sau hexacordie majoră); formă fixă, strofică, alcătuită din 2 (AB), 3 (ABC) sau 4 rânduri melodice*, înrudite (ABCCc, ABBvc, AB Rf = Av); ritm liber, parlando rubato, sau, rar, giusto silabic [v. sistem (II, 6)]. Obiceiul este cunoscut în multe țări europ. (la pop. slave și baltice) și extraeurop. V. Dealul Mohului.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink