culpă sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~pe / E: lat culpa, -em] (Jur) 1 Încălcare intenționată (sau nu) a unei obligațiuni contractuale sau a unei prescripții legale. 2 Greșeală. 3 Vinovăție.

CULPĂ, culpe, s. f. (Jur.) Călcare a unei prescripții legale; delict. Greșeală, vină, vinovăție. Evantia, sub culpa-i închipuită, simțea o dorință de sacrificiu. BART, E. 162. În tonul ei era parcă conștiința unei culpe. IBRĂILEANU, A. 196.

CULPĂ s.f. Greșeală constînd în neîndeplinirea unei obligații, în săvîrșirea unui fapt pedepsit de lege; vină. [< lat. culpa, cf. fr. coulpe].

CULPĂ s. f. greșeală constând în neîndeplinirea unei obligații, în săvârșirea unei fapte pedepsite de lege; vină, vinovăție. (< lat. culpa, fr. coulpe)

CULPĂ ~e f. jur. Vină constând din săvârșirea unei fapte ilicite cu consecințe păgubitoare. /<lat. culpa

culpă f. vină, greșală.

*cúlpă f., pl. e (lat. culpa). Vină, greșeală.

culpă s. f., g.-d. art. culpei; pl. culpe

culpă s. f., g.-d. art. culpei; pl. culpe

culpă s. f., g.-d. art. culpei; pl. culpe

culpă (culpe), s. f. – Vină. Lat. culpa (sec. XIX). – Der. culpabil, adj. (vinovat), din lat. culpabilis (sec. XIX); culpabilitate, s. f. (vinovăție); culpeș, s. m. (vinovat), der. internă destul de riscantă, care pare a i se datora lui Odobescu, a fost folosită numai de unii scriitori din sec. XIX; inculpa, vb., din fr.; disculpa, vb., din fr. disculper, mai puțin folosit.

CULPĂ s. v. vină.

CULPĂ s. abatere, culpabilitate, eroare, greșeală, păcat, vină, vinovăție, (livr.) eres, (rar) prihană, (înv. și reg.) teahnă, (reg.) greș, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) cusur, săblaznă, scandal, smintă, sminteală, (fig.) rătăcire, (înv. fig.) rătăceală. (O ~ de mică importanță.)