cuibărit², ~ă a [At: CREANGĂ, GL. / Pl: ~iți, ~e / E: cuibări] 1 (D. păsări) Care și-a făcut cuib (1) undeva. 2 (D. păsări) Care și-a făcut loc în cuibar (1). 3 (Pfm; fig) Așezat (strâns) într-un spațiu mic. 4 (Pfm; fig) Instalat confortabil ca într-un cuib (1) călduros și moale. 5 (Pfm; fig) Pripășit.

cuibărit¹ sn [At: H II, 58 / Pl: ~uri / E: cuibări] 1 (Mol) Săpat al viei împrejurul butucului. 2-10 Cuibărire (1-9).

CUIBĂRIT adj. 1 p. CUIBĂRI ¶ 2 Așezat: un sat ~ în fundul unei văi adînci (VLAH.) ¶ 3 Sălășluit: călugării ... o adunătură de zamparagii ... cuibăriți prin mănăstire (CRG.).

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul (1) undeva; a-și face loc în cuibar. ♦ Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cât mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦ Fig. A se adăposti. ♦ Fig. A se aciua, a se pripăși. 2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar. 3. Tranz. A mușuroi porumbul, cartofii etc. – Din cuibar.

cuibări [At: LB / Pzi: ~resc / E: cuibar] 1 vr (D. păsări) A-și face cuibul (1) undeva. 2 vr (D. păsări) A-și face loc în cuibar (1) 3-4 vtr (Pfm; fig) A (se) așeza într-un culcuș. 5 vt A mușuroi porumbul, cartofii etc. 6 vt (Trs) A scotoci. 7 vt (Fig) A așeza la loc ferit. 8 vr (Pfm; fig) A se așeza cât mai bine într-un loc. 9 vr (Pfm; fig) A se ghemui într-un spațiu cald și moale. 10 vr (Pop; d. dureri) A se localiza. 11 vr (Pfm; fig) A se pripăși. 12 vt (Rar) A așeza găinile în cuibar.

CUIBĂRI (-ăresc) I. vb. tr. 1 A face cuibar: deschidea cotețele ... le cuibărea, și punea cloștile (ISP.) ¶ 2 A face un culcuș: Într’un pantof i-așterne cîrpe, Îi face loc și o cuibărește (VLAH.) ¶ 3 🚜 A prăși porumbul sau fasolea făcîndu-le moșoroiu la rădăcină ¶ 4 A strînge grămadă, a face grămezi ¶ 5 Trans. (BUD.) A căuta cu deamănuntul, a scotoci. II. vb. refl. 1 A se pune pe cuibar (vorb. de găini sau de alte păsări) ¶ 2 A-și face un culcuș; a-și așeza un loc de culcare: se coboară cam greoi de pe divanul în colțul căruia se cuibărise (GRL.) ¶ 3 A-și face sălașul, a se așeza într’un loc, a se sălășlui.

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul undeva; a-și face loc în cuibar. ♦ Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cât mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦ Fig. A se adăposti. ♦ Fig. A se aciua, a se pripăși. 2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar. 3. Tranz. A mușuroi porumbul, cartofii etc. – Din cuibar.

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face loc în cuibar, a se așeza cît mai bine. ♦ Fig. (Despre oameni, uneori și despre animale) A se așeza comod într-un spațiu restrîns (moale și cald); a se ghemui. S-a cuibărit bine în sanie. SADOVEANU, P. S. 215. Pisica leneșă, friguroasă, se cuibărește înăuntru la căldură. BART, E. 331. Fetița se cuibări în poala mă-sii.; VLAHUȚĂ, O. AL. II 173. ◊ Fig. Cuibărite între stînci casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. Un orășel drăguț, cuibărit pe apa Trotușului, între măguri acoperite cu vii și cu livezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 152. ♦ Fig. A se adăposti. Ceilalți ofițeri, la popasuri, se cuibăreau prin case calde. CAMILAR, N. I 31. ◊ Fig. A se pripăși, a se aciua. Călugării [sînt] o adunătură de zamparagii... din toată lumea, cuibăriți prin mînăstire. CREANGĂ, A. 120. 2. Tranz. (Rar) A duce găinile la cuibar, a așeza în cuibar. Da [găinilor] de mîncare, apoi le cuibărea, punea cloștile. ISPIRESCU, L. 309.

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul undeva ; a-și face loc în cuibar. ♦ Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cît mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦ Fig. A se adăposti. ♦ Fig. A se aciua, a se pripăși. 2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar. 3. Tranz. A prăși porumbul, cartofii etc., făcîndu-le mușuroaie la rădăcină. – Din cuibar.

A SE CUIBĂRI mă ~esc intranz. 1) (despre păsări) A-și face cuib. 2) (despre păsări) A-și face loc în cuibar; a se așeza în cuib. 3) fig. (despre ființe) A se instala cât mai comod. 4) fig. (despre ființe pribege) A-și găsi adăpost; a se aciua; a se oploși; a se pripăși; a se adăposti. /cuib + suf. ~ări

A CUIBĂRI ~esc 1. tranz. (unele plante, mai ales cartoful, porumbul) A înconjura cu pământ la rădăcină (asemenea unui cuib) pentru a favoriza dezvoltarea; a mușuroi. 2. intranz. (despre păsări) A face cuib (și a scoate pui). Pescărușul cuibărește pe stânci. /cuib + suf. ~ări

cuĭbărésc v. tr. (d. cuĭbar). Fam. saŭ iron. Așez, stabilesc undeva: cine te-a cuĭbărit acolo? Prășesc adunînd pămînt la rădăcină (fac cuĭbar): a cuĭbări popușoĭu. V. refl. Fam. saŭ iron. Mă așez, mă stabilesc: Jidaniĭ s’aŭ cuĭbărit pe la noĭ. – Vechĭ (Ps. S.) mă (în)cuĭúbur, a se -á, mă încuĭb.

cuibărit adj. m., pl. cuibăriți; f. sg. cuibărită, pl. cuibărite

cuibări (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cuibăresc, 3 sg. cuibărește, imperf. 1 cuibăream; conj. prez. 1 sg. să cuibăresc, 3 să cuibărească

cuibări (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cuibăresc, imperf. 3 sg. cuibărea; conj. prez. 3 să cuibărească

cuibări vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cuibăresc, imperf. 3 sg. cuibărea; conj. prez. 3 sg. și pl. cuibărească

CUIBĂRI vb. v. pripăși.

CUIBĂRI vb. a se aciua, a se oploși, a se pripăși, (rar) a se rătăci, (înv. și reg.) a se lipi, (reg.) a se agesti, a se închiorchioșa, (înv.) a se sprijini. (S-a ~ acolo de nu se știe unde.)