CÚCĂ¹, cuci, s. f. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struț), pe care o purtau căpeteniile turcești și domnitorii români în timpul ceremoniilor. – Din tc. kuka.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cristi | Semnalează o greșeală | Permalink

CÚCĂ², cuci, s. f. (Rar) Femela cucului (1). – Cuc + suf. -ă.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cristi | Semnalează o greșeală | Permalink

CÚCĂ³, cuci, s. f. (Reg.) Deal înalt și izolat; vârf de deal. – Et. nec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cristi | Semnalează o greșeală | Permalink

CÚCĂ ~ci f. rar Femela cucului. /Din cuc
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CÚCĂ s. (PESCUIT) (reg.) capcană, gaie, năpastă.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CÚCĂ s. v. năpastă, prostovol.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă¹, cúci, s.f. (reg.) 1. măciucă cu cârlig cu care se lovește în cap morunul prins la cârlige. 2. instrument de pescuit alcătuit dintr-o plasă pe două inele puse cruciș; capcană, gaie, năpastă. 3. (reg.) o parte a războiului de țesut.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă², cúci, s.f. (reg.) coșul colector la casele țărănești; deschizătură în acoperiș prin care iese fumul.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă³, cúci, s.f. (înv.) 1. căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene de struț, pe care o purtau căpeteniile turcești și domnitorii români în timpul ceremoniilor. 2. autoritate supremă, stăpânire domnească.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă⁴, cúci, s.f. (reg.) loc ridicat, deal înalt și izolat, vârf de deal; colină, bâtcă, bobâlnău, bubă, bulz, cioacă, cobză, curcubetă, dâlmă, dâmb, geană, gâlmă, glănui, glomilă, gomârdoi, grui, holm, hulă, monic, motâlvă, movilă, tâlvă, titvă, țigmău, tâlfă, țuțui, guguleu, țuclău.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă (cúci), s. f. – 1. Cîrlig. – 2. Năvod pătrat. Bg., sb. kuka (DAR). Cuvînt care circulă în bazinul Dunării.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă (cúci), s. f. – Horn de cămin. Bg. kuk (DAR). Trebuie să fie cuvînt identic cu cuc, s. n. (extremitatea inferioară a burlanului și a conductelor în general), cf. Cihac, II, 85; și cu cuc, s. m. (mască, paiață care colindă casele în timpul sărbătorilor de Carnaval).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă (cúci), s. f. – 1. Vechi chipiu militar turcesc, cu panaș din pene de struț, propriu ofițerilor superiori. – 2. Bonetă de catifea cu pene de struț, pe care sultanul obișnuia s-o dăruiască domnitorilor Munteniei și Moldovei, cînd îi investea. Tc. (per.) kuka (Șeineanu, II, 147; Lokotsch 1229).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă (cúci), s. f. – Culme izolată și golașă, stîncă. Probabil cuvînt identic cu ciucă, ce are același sens; pentru alterarea fonetismului, cf. ciocan – cocean, ciocîrlă – cocîrlă, etc. Ar putea fi și formație regresivă, plecînd de la cucui 2, sau cel puțin formă influențată de acest ultim cuvînt. Este puțin probabilă der. directă din lat. cucullus (REW 2359). După Pascu, Beiträge, 9, din bg. kuka. Pentru DAR, ar putea fi cucă „femela cucului”, datorită izolării și singurătății ei, ipoteză destul de ciudată, Iordan, BF, VI, 184-7, admite identitatea cu ciucă, dar preferă să plece de la lat. *cucca.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cúcă (femela cucului, căciulă, deal) s. f., g.-d. art. cúcii; pl. cuci
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

1) cucă f., pl. e (d. cuc). Femela cuculuĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

2) cúcă f., pl. ĭ (turc. [d. pers.] koka, kuka, căcĭulă de pîslă ornată cu pene pe care o purtaŭ șefiĭ ĭenicerilor, rudă cu rom. glugă, cucuĭ, cuculion ș. a. din răd. cuc, coc, gog). Căcĭulă înaltă de blană neagră acoperită cu catifea aurie și ornată cu pene de struț pe care sultanu o dăruĭa domnuluĭ la suirea pe tron. (Era o podoabă proprie ĭenicerilor. Ca insignă domnească a durat pînă la 1832, cînd a fost înlocuită cu fesu). V. cabaniță, gugĭuman, ișlic.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

3) cúcă f., pl. ĭ (aceĭașĭ răd. ca'n cucuĭ, bg. kuku, cîrlig, și it. cucco, pisc conic. V. cocă1 și cucă 2). Meh. Holm, deal izolat. Podiș (în rTP. 1, 105, „loc înalt, poĭană rătundă [!] și înaltă”). Horn de casă țărănească.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink