croncan sm [At: ANON. CAR. / V: corcan / Pl: ~i / E: cronc¹ + -an] 1 (Orn; Trs; Buc) Corb (Corvus corcix). 2 (Orn; reg) Vultur. 3 (Mun) Pasăre răpitoare mare, dar mai mică decât vulturul. 4 (Înv; prt) Demnitar înalt. 5 (Înv; prt) Militar cu grad mare. 6 (Reg) Cal bătrân mare și slab. 7 (Fam) Tânăr înalt (și slab).

CRONCAN, croncani, s. m. (Transilv., Bucov.) Corb. Croncan... după cît știu eu pînă acuma și după cum ne arată mai multe doine și balade... se spune... numai despre corbi. MARIAN, O. II 15.

croncan m. puiu de corb. [Onomatopee, după strigătul pasării cronc!].

croncán m. (d. cronc). Fam. Cloncan, corb.

corcan² sm vz croncan

crăncăui^[1] v vz croncăni

crâncăni vi vz croncăni

croncăi vi [At: CANTEMIR, I. I. I, 103 / Pzi: ~esc / E: cronc¹] A croncăni (1).

croncăni vi [At: ALECSANDRI, P. P. 141 / V: crăn~, crân~, ~câ~, ~co~ / Pzi: ~nesc, 3 ~nește / E: croncan] 1-3 vi A scoate strigătul caracteristic corbului, ciorii sau vulturului Si: a cloncăi. 4 vt (D. oameni; dep) A bodogăni. 5 vt (D. corbi sau vulturi) A sfâșia cu ciocul, croncănind (1). 6 vi (Mol) A umbla degeaba.

croncâni v vz croncăni

cronconi v vz croncăni

CRONCĂNI, croncănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ciori, corbi etc.) A scoate strigăte guturale (caracteristice acestui gen de păsări). Nici țipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să cîrîie. STANCU, D. 16. Zile umede și reci vestiră apropierea iernii. Grădinile rămăseseră fără verdeață – și uneori, în tăcerea după-amiezilor, treceau învăluindu-se și croncănind șiraguri de ciori. SADOVEANU, O. IV 131. 2. Fig. (Despre oameni) A scoate strigăte nearmonioase, a vorbi articulînd cuvintele în mod dezagreabil. Eleonora croncăni, cu o lucire de rîs în ochii ei de nebună. DUMITRIU, B. F. 38. ◊ (În basme) Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pămînt și croncăni jalnic. EMINESCU, N. 24. ◊ Tranz. fact. (Rar) Mură lua vioara, cu chip să le arate, și după ce o croncănea și o văicărea oleacă, își ridica, ochii... spre fereastra iatacului Olenei. GALACTION, O. I 69. – Prez. ind. pers. 3 și: croncăne (AGÎRBICEANU, S. P. 30). – Variante: croncăi (ALECSANDRI, P. A. 40, ȘEZ. I 109), cronconi (ALECSANDRI, P. P. 141) vb. IV.

CRONCONI vb. IV v. croncăni.

A CRONCĂNI ~esc intranz. 1) (despre ciori, corbi etc.) A scoate sunete aspre și guturale, caracteristice speciei; a face „cronc-cronc”. 2) fig. (despre persoane) A vorbi articulând cuvintele în mod dezagreabil și nedeslușit. /cronc + suf. ~ăni

croncănì v. 1. a striga, vorbind de corbi; 2. a geme (ca corbii).

croncănésc v. intr. (d. cronc). Strig ca croncaniĭ, cîrîĭ. V. cloncănesc.

croncan (reg.) s. m., pl. croncani

croncan (reg.) s. m., pl. croncani

croncan s. m., pl. croncani

croncăni (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. croncăne/croncănește, 3 pl. croncăne/croncănesc, imperf. 3 sg. croncănea; conj. prez. 3 să croncăne/să croncănească

croncăni (a croncăni) vb., ind. prez. 3 sg. croncăne / croncănește, imperf. 3 sg. croncănea; conj. prez. 3 să croncăne / să croncănească

croncăni vb., ind. prez. 3 sg. croncănește, imperf. 3 sg. croncănea; conj. prez. 3 sg. și pl. croncănească

CRONCAN s. v. corb.

croncan s. v. CORB.

croncan, croncani, s.m. (reg.) 1. corb. 2. vultur. 3. (reg.) pasăre răpitoare mare. 4. cal mare și slab, gârbovit de bătrânețe.

croncăni, croncănesc, vb. IV (reg.) 1. a umbla degeaba, a hoinări. 2. a striga. 3. a geme.

croncan, croncani s. m. polițist.