crezut², ~ă [At: PSALT. HUR., ap. PSALT. 300 / Pl: ~uți, ~e / E: crede] 1 a în care poți crede (1). 2 a Căruia poți să-i dai încredere. 3 a Pe care te poți bizui. 4 a Care merită încredere. 5 a Bănuit. 6 a (Reg) Închipuit. 7 a (Reg) Încrezut. 8-9 smf, a (Nob) (Persoană) care crede (1).

crezut¹ sn [At: N. COSTIN, ap. LET. I², 106 / Pl: (rar) ~e / E: crede] 1 (Îla) De ~ Vrednic de încredere. 2 (Îal) Care poate fi acceptat. 3-4 (Îe; îlav) (A da ceva) pe ~e (A da ceva) pe credit.

crezut, -ă adj. Care se crede mult (maĭ ales frumos), încrezut. Vechĭ. Credincĭos: slugă bună și crezută (Nec. 2, 403).

crede [At: COD. VOR. 29/12 / Pzi: cred și (reg) crez, Cj 3: să ~eadă și (reg) să ~ează, Im: ~ede și ~ezi, Ps: ~ezui, Pt: ~ezut, Gz: ~ezând / E: ml credo, -ere] 1 vt (Iuz) A însărcina pe cineva cu ceva. 2 vt (Iuz) A încredința cuiva ceva. 3 vt (Îoc a se îndoi) A fi încredințat de adevărul unui lucru Si: a se încrede, a se încredința. 4 vt (Iuz; elipsă pentru crede că n-am) Se spune cerșetorilor când nu li se dă pomană. 5 vt (Îe) Cred și eu! Nu mă mir. 6 vt (Îae) Desigur. 7-8 vi (Cu pp în) A da crezare (30-31) cuiva. 9 vi (Cu pp în) A avea încredere în cineva. 10 vi (Cu pp în) A se bizui pe cineva. 11 vt(a) A admite adevărul a ceva. 12 vt(a) A accepta părerea cuiva. 13 vt(a) A înțelege pe cineva. 14 vi (Îe) A nu ~ ochilor (sau, înv, ochii) A nu crede ceea ce se vede. 15 vi (Îe) A (nu)-i veni a ~ A (nu) putea să creadă (3) ceva. 16 vt(a) (Îe) (Să vezi și) să nu crezi! Este de necrezut! 17 vt(a) (Îvp; pzi) Zău! 18 vt(a) (Ban; îf -ezi!) Crede-mă! 19 vt A considera că... 20 vt A i se părea că... 21 vt A-și închipui că... 22 vt(a) (Pzi 2; int) Oare? 23 vi (Îe) Cine te crezi? Ce părere ai? 24 vi (Îae) Ești înfumurat. 25 vi A avea milă de cineva. 26 vi A avea înțelegere pentru suferința cuiva. 27 vi A lua în seamă necazul cuiva. 28 vi (Cu pp în) A ține foarte mult la ceva. 29-30 vi (Cu pp în) A avea un cult pentru cineva sau ceva. 31-32 vi A-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. 33 vi A crede în Dumnezeu și a accepta preceptele religioase. 34 vt A presupune. 35 vt A bănui. 36 vt A spera. 37-38 vt A lua drept altceva sau altcineva decât este în realitate. 39 vr A se considera. 40 vr (Pex) A se socoti altfel decât este în realitate. 41 vr (Pex) A avea despre sine părere exagerat de bună.

CREDE, cred, vb. III. 1. Tranz. (Urmat de o completivă directă) A fi încredințat sau convins de un fapt, de existența sau de adevărul unui lucru. Cum o văzură ei, crezînd că este un voinic, unul îi zise... ISPIRESCU, L. 19. Crede și d-ta, mătușă, că, de-i face pe treabă, n-are să-ți fie degeaba. CREANGĂ, P. 172. Cred că ne vom putea înțelege ușor împreună. ALECSANDRI, T. I 283. Maică... Ești bătrînă și nu crezi... Că dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (Cu privire la spusele cuiva, p. ext. la persoana care spune) Și, văzînd că nu o crede, îi dete înscris cu sîngele său. ISPIRESCU, L. 5. Te crede moșul, nepoate. CREANGĂ, P. 211. Spune, bade, spune verde, Că minciună eu n-oi crede! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Absol. Vedea cu ochelarii și tot nu vrea să creadă. MACEDONSKI, O. I 49. În sfîrșit, i-am căzut la genunchi... Am plîns chiar, crezi tu? ALECSANDRI, T. I 423. (Foarte des în basme) Mai mincinos cine nu crede. ISPIRESCU, L. 1. (La imperativ, ca scuză către un cerșitoi căruia nu i se dă nimic) Crede, moșule, crede... Mîine,. babo, mîine... Au fost și ieri aci și tot așa li s-a spus; să creadă că nu li se poate da un bănuț. PAS, Z. I 51. ◊ Expr. Cred și eu = se înțelege de la sine, nu-i de mirare că-i așa. Ce (sau cum) crezi? se zice pentru a exprima o amenințare sau o afirmare sigură. 2. Intranz. (Urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. «la») A recunoaște dreptatea cuiva, a fi înțelegător (pentru durerea sau suferința cuiva). Baia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. Cine a iubit ca mine va crede durerii mele. CONACHI, P. 100. L-așa oameni pătimași Poate crede cinevași... PANN, P. V. III 12. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ◊ Loc. adj. și adv. De necrezut = cum nu-ți poți închipui, de neînchipuit. Nu știa carte, însă ținea cu o rînduială de necrezut socotelile gospodăriei. CAMILAR, TEM. 63. ◊ Expr. A nu-î crede (cuiva) = a nu-i fi milă (de cineva). Iată moartea vine, Vine, se răpede, Și nime nu-mi crede! ALECSANDRI, P. P. 118. A nu-i veni (cuiva) să creadă sau a nu-și crede ochilor (sau urechilor), exprimă mirarea față de un lucru de necrezut. Nu-i venea să-și creadă urechilor, și totuși Vasile nu rostise nici un neadevăr. C. PETRESCU, A. 387. Să giudece și cucoana Chirița ca d-ta... dar parcă nu-mi vine a crede. ALECSANDRI, T. I 156. 4. Tranz. (Urmat de o completivă directă) A socoti, a fi de părere, a-și închipui, a i se părea. A crezut Că moare-n cîmp aci. COȘBUC, P. I 231. Eu cred că tot ce-i a mămucăi e și al nostru. CREANGĂ, P. 9. Nu crede că în lume, singurel și rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, O. I 80. Și tu, bade, crezi că eu Mă topesc de dorul tău? JARNÍK-BÎRSEANU, 229. ◊ Expr. Îmi vine a crede că... v. veni. ◊ (Complementul indică o persoană) Îl cred în stare de orice. DAVIDOGLU, M. 15. ♦ A considera pe cineva altfel decît este în realitate. Tot mă crezi copil! DAVIDOGLU, M. 8. Nu te-aș fi crezut așa slab de înger. CREANGĂ, P. 222. ♦ Refl. A avea despre sine o părere exagerată în bine, a se socoti mai mult decît este în realitate; a fi îngîmfat. Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi! CARAGIALE, O. II 125. ♦ A spera. Ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înșela. NEGRUZZI, S. 141. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «tra») A avea încredere deplină în cineva «au în ceva; a-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. Cred în dimineața acestui început Și-n flamura întinsă spre luminosul mîine. TULBURE, V. R. 26. De crezi în poezie... De crezi în tinereță... De crezi în al tău frate... ALECSANDRI, P. I 130. Nici vorba le asculta, Nici în vorba lor credea. TEODORESCU, P. P. 432. 5. Intranz. (În concepțiile mistico-religioase) A admite existenți lui dumnezeu și a primi dogmele bisericii; a avea o credință religioasă, (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») Grecii antici credeați în zei. – Prez. ind. și: (regional) crez (CARAGIALE, O. VII 11).

A CREDE cred 1. tranz. 1) A accepta ca fiind adevărat sau posibil. ~ cele spuse. ◊ Cred și eu se înțelege de la sine. 2) (de regulă, urmat de o completivă) A găsi de cuviință; a socoti; a considera; a gândi. 3) A prețui printr-o judecată favorabilă; a considera; a socoti; a aprecia. Acest semn îl credem de bun augur. 4) (persoane) A trata cu îngăduință, cunoscând situația; a înțelege. 2. intranz. 1) A avea (toată) nădejdea; a se încrede. 2) A avea o anumită credință religioasă; a fi credincios. /<lat. credere

A SE CREDE mă cred intranz. A avea o părere exagerată despre calitățile proprii; a fi încrezut. /<lat. credere

CREDE vb. (Mold.) A preda, a încredința. Mai cu credință iastă cuiva trupul fără vas ocheanului a-și crede decît norocul. CI, 97. Marginea împărățiii și hotarul cel mai în fruntea a tuturor tătarilor în mînă străină nu-l putea creade. CANTEMIR, HR. Etimologie: lat. credere.

crede v. 1. a fi convins că un lucru e adevărat: sătulul nu crede celui flămând; 2. a avea încredere în cineva, a urma sfaturilor sale: crede ce-ți spun; 3. a socoti, a presupune: cred că vei reuși; 4. a avea credință: a crede în D-zeu; 5. a avea o părere (adesea exagerată) despre sine: el se crede. [Lat. CREDERE].

cred (est) și crez (vest), a crede v. tr. (lat. crédere, it. crédere, pv. crezer, creire, fr. croire, sp. creer, pg. crer. – Crezĭ, să creadă. V. perd, vînd). Sînt convins că e adevărat: cred o legendă, cred că e aci. Îmĭ închiouĭ, judec, socotesc: lumea-l crede prost, crede că e prost. V. intr. Daŭ crezare: sătulu nu crede celuĭ flămînd (Prov.). Am credință: a crede în Dumnezeŭ. V. refl. Am cea maĭ bună ideĭe de mine, îs fudul: te prea crezĭ, măĭ prostule!

!crede (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cred, 2 sg. crezi, 3 sg. crede, perf. s. 1 sg. crezui, m.m.c.p. 1 pl. crezuserăm; conj. prez. 1 sg. să cred, 3 să creadă; imper. 2 sg. (nu) crede; ger. crezând; part. crezut (a crede că)

crede (a) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cred, 1 pl. credem; conj. prez. 3 să creadă; imper. crede / crezi; ger. crezând; part. crezut

crede vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cred, 1 pl. credem; conj. prez. 3 sg. și pl. creadă; part. crezut

creadă (v. crede)

crede (ind. prez. 1 sg. cred, conj. creadă)

cred, creadă 3 conj.

CREDE vb. 1. v. considera. 2. a considera, a găsi, a socoti, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 3. a se considera, a se închipui, a se socoti, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 4. v. bănui. 5. a presupune, a socoti, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 6. v. aștepta. 7. v. părea. 8. v. spera. 9. v. încrede.

CREDE vb. 1. a aprecia, a chibzui, a considera, a găsi, a gîndi, a judeca, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 2. a considera, a găsi, a socoti, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 3. a se considera, a se închipui, a se socoti, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 4. a bănui, a ghici, a gîndi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a presupune, a prevedea, a socoti, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întîmpla astfel?) 5. a presupune, a socoti, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 6. a (se) aștepta, a-și imagina, a-și închipui. (Ce ~ că ai să vezi?) 7. a-și imagina, a-și închipui, a i se năzări, a i se părea, (înv. și pop.) a i se năluci. (Tu ~ numai că l-ai văzut!) 8. a nădăjdui, a spera, (înv. și reg.) a se nădăi. (A început a ~ că va fi liniștit.) 9. a se încrede. (~ în tine!)

crede (-d, -ezut), vb. – 1. A socoti, a-și imagina, a-și închipui. – 2. A fi de părere. – 3. A avea încredere. – 4. A avea credință religioasă. – 5. A da credit părerii altcuiva. – 6. A înțelege, a compătimi, a fi înțelegător față de durerea cuiva. – 7. (Refl.) A fi îngîmfat, a avea o părere bună despre sine. – Mr. cred, cridzui, credere, istr. credu. Lat. crēdĕre (Pușcariu 411; Candrea-Dens., 404; REW 2307; DAR); cf. it. credere, prov., v. cat. creire, fr. croire, sp. creer, port. crer. – Der. crez, s. n. (totalitatea principiilor cuiva, concepția de viață); crezut, s. m. (persoană de încredere; împuternicit); necrezut, adj. (incredibil); crezător, adj. (încrezător; credul); crezare, s. f. (încredere); crezămînt, s. n. (încredere, credit); încrede, vb. (a încredința ceva cuiva; rar, a asigura; înv., a converti, a convinge; refl., a avea încredere, a avea siguranță, a spera); încrezut, adj. (încrezător; fidel; mîndru, înfumurat); încrezător, adj. (încrezător, credul); neîncrezător, adj. (incredul; bănuitor); încredere, s. f. (siguranță, credință; credulitate); neîncredere, s. f. (lipsă de încredere, suspiciune); încrezămînt, s. n. (înv., credință). Cf. credință. Der. neol. creanță, s. f. (credit), din fr. créance; credență, s. f. (înv., bufet, mobilă), din it. credenza, sec. XVIII; în Trans., cu var. înv. credenț, din germ. Kredenz(tisch); credit, s. n., din it. credito, fr. crédit; credita, vb., din fr. créditer; (a)creditivă, s. f., din germ. Akkreditiv; creditor, s. m., din it. creditore; credul, adj., din fr. crédule; credulitate, s. f., din fr.; incredul, adj.; credibilitate, s. f.

CREDO QUIA ABSURDUM (EST) (lat.) cred fiindcă este absurd – Variantă sub care a intrat în circulație un paradox formulat de Tertulian („De carne Christi”, 5) invocat uneori în favoarea credinței oarbe, fără temei rațional.

Experto credite (lat. „Credeți pățitului!” sau „Credeți în cel care are experiență!”). Vergiliu, Eneida (c. XI, v. 283) – Sînt vorbele rostite de Venulus, care s-a măsurat în luptă cu viteazul Enea: „… Și pățitului credeți, ce groaznic Sare cu scutul vuind, și turbat cum întoarce el fierul!” (trad. G. Coșbuc) Aceleași cuvinte se găsesc și în Ovidiu (Ars amatoria - Arta de a iubi – cartea a 3-a, vers. 510-511). Adresîndu-se femeilor, Ovidiu spune că aroganța le strică în dragoste: „Odimus immondicos, experto credite, fastus”. (Credeți în cel care are experiență: o-semeție disprețuitoare inspiră aversiune). Un sfat asemănător: Experto credo Roberto îl dă și Antoniu dArena într-unul din poemele sale macaronice. (Macaronismul a fost un curent literar din secolul XVI, adepții lui amestecînd cuvinte italiene cu fraze latine. Iar, în speță, Roberto este personajul care vorbește și cere să fie crezut, fiindcă e pățit). Toate aceste expresii se folosesc în împrejurarea cînd românul spune: „Credeți-mă, eu sînt Stan pățitul!” (vezi: Stan pățitul). LIT.

Libenter homines id, quod volunt, credunt (lat. „Oamenii cred bucuros ceea ce doresc”) – De la luliu Cezar au rămas mai multe vorbe vestite, dar aproape toate orale. Dicționarul nostru consemnează: Alea iacta est, Tu quoque, fili mi Brutus?… și altele. Dintre puținele maxime scrise ale lui Cezar (vezi: Veni, vidi, vici) face parte și cea de față, care se găsește în lucrarea sa De bello Gallico (cartea III, cap. 18): Războiul galic. Galii – arată Cezar în acest capitol – sperau să-i învingă pe romani, fiindcă generalul acestora, Sabinus, șovăia să intervină, fiindcă erau lipsiți de alimente, fiindcă urmau să fie atacați și de veneți și fiindcă, de obicei..., oamenii cred bucuros ceea ce rîvnesc. Fraza lui Cezar e citată în sensul că sîntem adesea dispuși să luăm dorințele noastre drept realități. IST.

Non opus est verbis, credite rebus (lat. „Nu-i nevoie de vorbe, credeți faptele”) – Ovidiu, Fastele (II, 734). Soldații lui Tarquinius Superbus, regele Romei, în vremea asediului cetății Ardea (secolul VI î.e.n.), discutau la masă despre cinstea femeilor lor: „Oare ale noastre soții se mai gîndesc la noi?” Și toți se întreceau în a-și lăuda nevestele. Atunci sare un anume Collatius și zice: „La ce să vorbești? Numai în fapte să crezi! Noaptea, mai ține; pe cai să sărim și să mergem la Roma!” E ceea ce exprimă în trei cuvinte dictonul latin „Acta, non verba”, introdus în multe alte limbi; în franceză: „Des actes, non des paroles” (vezi); în română: „Fapte, nu vorbe”. LIT.

Qui se croit propre à tout, souvent n’est bon à rien („Cine se crede bun la toate adesea nu-i bun la nimic”) – frază amuzantă a autorului comic francez Louis Benoît Picard din L’entrée dans le monde (Intrarea în lume), a ajuns o expresie folosită adeseori în sprijinul specializării profesionale. LIT.

a se crede buricu’ pământului expr. a se considera cel mai important dintre toți; a fi îngâmfat.

a se crede mielul din dodoașă expr. (adol.) a se lăuda, a se grozăvi, a se fuduli.