CONVINGERE, convingeri, s. f. 1. Acțiunea de a convinge, de a determina pe cineva să adopte o părere, să creadă în justețea unui lucru. Metoda de comandă nu poate înlocui niciodată metoda de convingere. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 35. Numai pe calea convingerii prin fapte vom putea să-l atragem pe țăranul mijlocaș pe drumul socialismului. REZ. HOT. I 96. 2. Părere fermă asupra unui lucru. V. credință, certitudine. Numai convingerea adîncă a țărănimii despre marile avantaje ale gospodăriei colective poate servi drept bază pentru crearea unor gospodării colective cu adevărat trainice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. Baza pentru transformarea socialistă a agriculturii trebuie să fie numai convingerea adîncă a țărănimii muncitoare despre avantajele gospodăriei colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 74. Convingerea adîncă de venirea unor vremuri mai bune nu l-a părăsit... niciodată. IONESCU-RION, C. 127. ◊ Loc. adv. Cu convingere = ferm, hotărît, răspicat. Fără convingere = a) în chip vag, nehotărît. Îi răspunse fără convingere că-și va termina lucrarea; b) fără entuziasm, fără tragere de inimă. Lucrează fără convingere.