CONSUL, consuli, s. m. 1. Reprezentant diplomatic numit de guvernul unei țări într-un alt stat pentru susținerea intereselor economice, administrative și juridice ale statului pe care îl reprezintă, precum și pe cele ale cetățenilor acestuia. 2. (În republica romană) Titlul celor doi magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă; persoană purtând acest titlu. – Din lat., fr. consul.

consul sm [At: DOSOFTEI, V. S. II, 11/2 / V: (înv) ~sol, ~nul / Pl: ~i / E: lat, fr consul] 1 (În Republica romană) Titlu al celor trei magistrați aleși anual, care dețineau puterea supremă. 2 Persoană care poartă acest titlu. 3 Persoană numită de un stat în funcție de șef al unei reprezentanțe oficiale cu rang de consulat în alt stat și care apără interesele economice, administrative și juridice ale statului pe care îl reprezintă.

CONSUL, consuli, s. m. 1. (În republica romană) Titlul celor trei magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă; persoană purtând acest titlu. 2. Persoană numită de un stat în funcția de șef al unei reprezentanțe oficiale cu rang de consulat în alt stat și care apără interesele economice, administrative și juridice ale unui stat, precum și pe cele ale cetățenilor acestuia. – Din fr. consul.

CONSUL, consuli, s. m. 1. Agent diplomatic însărcinat într-o țară străină cu apărarea intereselor, mai ales comerciale, ale unui stat sau ale cetățenilor acestuia. Cornului... știa să explice cele mai subtile chestiuni. BART, E. 87. Îndată a apărut o barcă mare venind către noi, era caimacamul întovărășit de patru senatori... și de vreo zece consuli. GHICA, S. 384. 2. (În republica romană) Fiecare dintre cei doi magistrați, aleși anual, care dețineau puterea executivă.

CONSUL s.m. 1. Fiecare dintre cei doi magistrați care se alegeau anual în vechea Romă pentru a exercita puterea supremă. ♦ Fiecare dintre cei trei magistrați supremi care au guvernat Republica Franceză între 1799 și 1804. 2. Agent diplomatic însărcinat să reprezinte și să apere interesele administrativ-juridice și economice ale țării sale și ale compatrioților săi într-o țară străină. [< lat., fr. consul, cf. germ. Konsul].

CONSUL s. m. 1. (în Roma antică) fiecare dintre cei doi magistrați care se alegeau anual pentru a exercita puterea supremă. 2. fiecare dintre cei trei magistrați supremi care au guvernat Republica Franceză între 1799 și 1804. 3. agent diplomatic însărcinat să reprezinte și să apere interesele administrativ-juridice și economice ale țării sale și ale compatrioților săi într-o țară străină. (< lat., fr. consul)

CONSUL ~i m. 1) ist. (în Roma antică, în Franța) Titlu dat magistraților care dețineau puterea executivă supremă. 2) Agent diplomatic cu misiunea de a apăra interesele compatrioților săi din străinătate și a statului pe care îl reprezintă. /<lat., fr. consul

consul m. 1. unul din cei doi magistrați cari aveau în timp de un an principala autoritate în republica romană; 2. se zice și de cei trei magistrați cari guvernară republica franceză dela 1799 – 1804: Bonaparte fu întâiul consul; 3. agent însărcinat (mai ales în porturi) a reprezenta interesele națiunilor într’o țară străină.

*cónsul m., pl. lĭ (lat. cónsul, cónsulis). Numele celor doĭ prezidențĭ aĭ vechiĭ republicĭ romane și aĭ celor treĭ prezidențĭ aĭ primeĭ republicĭ franceze de la anu VIII pînă la Imperiŭ (1799-1804). Astăzĭ, agent care, în străinătate, apăra supușii statuluĭ care l-a trimes. (E maĭ mic de cît ministru plenipotențiar). – Vulg. conț.

consol sm vz consul

consul s. m., pl. consuli

consul s. m., pl. consuli

consul s. m., pl. consuli

consul

consul, -li.

CONSUL s. (IST.) (înv.) ipat. (~ în antichitate.)

CONSUL s. (IST.) (înv.) ipat. (~ în antichitate.)

consul (consuli), s. m. – Șef al unei reprezentanțe diplomatice. – Mr. consul (< it.). Lat. consul (sec. XVIII). – Der. consular, adj., din lat. consularis; consulat, s. n., din fr. consulat. Cuvîntul a intrat în rom. cu primele consulate (rus, 1782; austriac, 1783; francez, prin 1794; englez, 1802; prusiac, 1818).

CAVEANT CONSULES (NE QUID DETRIMENTI REIPUBLICAE CAPIAT!) (lat.) consulii să ia măsuri (ca republicii să nu i se aducă vreun prejudiciu!) – Formulă rostită în Senat prin care consulii erau învestiți cu puteri discreționare în momente de mare primejdie. Azi, avertisment, semnal de alarmă. (Și Cicero, „In Catilinam”, I, 2, 4).

SENATUS INTELLEGIT, CONSUL VIDET, HIC TAMEN VIVIT (lat.) senatul înțelege, consulul vede și totuși acesta trăiește – Cicero, „In Catilinam”, I, 1, 2. Expresia unei mari indignări împotriva unei stări de lucruri scandaloase, binecunoscută de toți, dar care nu este curmată.

Caveant consules (lat. „Consulii să vegheze!”) – Sînt primele două cuvinte din formula latină, cu care, în momente grele, senatul roman îi învestea pe consuli cu puteri dictatoriale. Formula sună în întregime așa: Caveant consules ne quid detrimenti respublica capiat (să vegheze consulii ca nici un prejudiciu să nu fie adus republicii). Literatura, publicistica, vorbirea curentă n-au reținut decît primele două cuvinte care sînt întrebuințate la modul grav și serios, ca un semnal de alarmă, dar uneori sînt folosite și în glumă, spre a trezi atenția cuiva. IST.