consimțire sf [At: DA ms / Pl: ~ri / E: consimți] 1-2 Consimțământ (1-2).

CONSIMȚIRE s. f. Faptul de a consimți; consimțămînt.

CONSIMȚIRE s.f. Acțiunea de a consimți și rezultatul ei; încuviințare, aprobare, acceptare. [< consimți].

consimți vi [At: COSTINESCU/ Pzi: consimt, (înv) ~simț, ~țesc / E: con-¹ + simți după (fr consentir)] 1 A-și da consimțământul (1). 2 A fi de acord cu ceva Si: a aproba, a încuviința.

consimțí vb. I. tr., intr. A-și da consimțămîntul, a fi de acord cu ceva; a încuviința, a aproba. Mă știi că consimț la onoarea dumitale de familist (CAR.). Să-și înduplece soțul părăsit să consimtă la despărțenie (m. I. CAR.). ◊ Loc.adv. Liber consimțit v. liber. • prez.ind. consímt, (înv.) consímț, -esc./con³- + simți, după fr. consentir.

CONSIMȚI, consimt, vb. IV. Tranz. (De obicei urmat de o propoziție completivă) A-și da consimțămîntul, a încuviința, a fi de acord. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A consimțit la căsătoria fiului său. – Prez. ind. și: (rar) consimț (CARAGIALE, O. I 51).

CONSIMȚI vb. IV. tr., intr. A-și da consimțămîntul; a încuviința, a aproba; a se învoi. [P.i. consimt și simț, conj. -simtă. / < con- + simți, după fr. consentir].

CONSIMȚI vb. tr., intr. a-și da consimțământul; a încuviința, a aproba. (după fr. consentir)

A CONSIMȚI consimt 1. tranz. (păreri, propuneri etc.) A susține exprimându-și consimțământul; a încuviința; a aproba. 2. intranz. A-și da consimțământul; a fi de acord. /con- + a simți

consimțì v. 1. a avea aceeaș simțire sau voință cu altul: cine tace, consimte; 2. a aproba, a consimți ceva: a consimți la o propunere.

*consímt, a -í v. intr. (con- și simt, după fr. consentir, lat. consentire). Am aceĭașĭ simțire (voință) cu altu, admit, aprob, accept: cine tace, consimte; a consimți la o propunere. – Și consímț (vest) și, maĭ rar, consimțesc.

consimțire s. f., g.-d. art. consimțirii; pl. consimțiri

consimțire s. f., g.-d. art. consimțirii; pl. consimțiri

consimțire s. f. → simțire

consimți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. consimt, 3 sg. consimte, imperf. 1 consimțeam; conj. prez. 1 sg. să consimt, 3 să consimtă; imper. 2 sg. afirm. consimte

consimți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. consimt, imperf. 3 sg. consimțea; conj. prez. 3 să consimtă

consimți vb. → simți

consimt, -tă 3 conj., -țind ger.

CONSIMȚIRE s. 1. v. aprobare. 2. v. încuviințare.

CONSIMȚIRE s. 1. acceptare, admitere, aprobare, încuviințare. (~ scoaterii la concurs a unui post.) 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, încuviințare, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Cu sau fără ~ cuiva.)

Consimțire ≠ dezaprobare

CONSIMȚI vb. 1. v. aproba. 2. a accepta, a admite, a se învoi, a primi, a voi, a vrea. (~ să fii soția mea?)

CONSIMȚI vb. 1. a accepta, a admite, a aproba, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 2. a accepta, a admite, a se învoi, a primi, a voi, a vrea. (~ să fii soția mea?)

A consimți ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge

QUI TACET CONSENTIRE VIDETUR (lat.) cine tace pare a consimți – Principiu de drept canonic, luat ca deviză de papa Bonifaciu VIII.

Qui tacet, consentire videtur (lat. „Cine tace pare a consimți”) – deviza papei Bonifaciu VIII (1220-1303) menționată în „Decretale” (Hotărîri papale, cartea a VI-a a dreptului canonic). A devenit proverb în Franța: Qui ne dit mot, consent. Și noi spunem: Cine tace primește. IST.