CONOTÁȚIE, conotații, s. f. (Lingv.) Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experiența personală, din context. ♦ Semnificație. – Din fr. connotation.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONOTÁȚIE ~i f. Totalitate a sensurilor colaterale ale unui cuvânt în raport cu sensul lui principal. [Art. conotația; G.-D. conotației; Sil. -ți-e] /<fr. connotation
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CONOTÁȚIE s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvânt sau al unei expresii care deviază valoarea denotativă, sensul obișnuit și care depinde uneori de context, de condiții locale și sociale. [Gen. -iei, var. conotațiune s.f. / < fr. connotation].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONOTÁȚIE s. f. 1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvânt care deviază valoarea denotativă. ◊ semnificație. (< fr. connotation)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

conotație s. f., pl. conotáții
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink