CONLOCUÍRE, conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CONLOCUÍRE s.f. Faptul de a conlocui. [< conlocui].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
conlocuíre s. f., g.-d. art. conlocuírii
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CONLOCUÍ, conlocuiésc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A locui împreună cu altcineva; a coabita. – Con1- + locui (după fr. cohabiter).
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A CONLOCUÍ ~iésc intranz. A locui împreună; a conviețui; a coabita. [Sil. -cu-i] /con- + a locui
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CONLOCUÍ vb. IV. intr. A locui împreună cu cineva. [< con- + locui, după fr. cohabiter].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
conlocuí vb. → locui
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*conlocuĭésc v. intr. (con- și locuĭesc). Locuĭesc la un loc. V. coabitez.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink