18 definiții pentru conjuncție

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CONJUNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiune s. f.] – Din fr. conjonction, lat. conjunctio, -onis.

CONJUNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiune s. f.] – Din fr. conjonction, lat. conjunctio, -onis.

conjuncție sf [At: CULIANU, C. 263 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr conjonction, lat conjunctio, -onis] 1 (Ast) Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. 2 (Grm) Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 3 Unire.

CONJUNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. Conjuncții copulative. Conjuncții disjunctive. 2. Poziție a doi aștri care la un moment dat au aceeași longitudine cerească. – Pronunțat: -ți-e.

CONJUNCȚIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte cu aceeași funcție sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă cînd cel puțin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncțiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

CONJUNCȚIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică. 2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii. 4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio)

CONJUNCȚIE ~i f. 1) lingv. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte, stabilind între ele un anumit raport. ~ copulativă. 2) astr. Poziție a două planete în momentul când longitudinea lor cerească coincide. [Art. conjuncția; G.-D. conjuncției; Sil. -ți-e] /<fr. conjonction

CONJUNCȚIUNE s. f. v. conjuncție.

CONJUNCȚIUNE s. f. v. conjuncție.

conjuncțiune sf vz conjuncție

CONJUNCȚIUNE s.f. v. conjuncție.

conjuncti(un)e f. 1. Gram. vorbă invariabilă ce servă a uni două vorbe sau două propozițiuni: ex. și, nici, sau; 2. Astr. întâlnire aparentă a două planete pe aceeaș linie dreaptă.

*conjuncțiúne f. (lat. conjúnctio, -ónis, d. conjúngere, a uni. V. ajung, jug, juncțiune). Uniune. Gram. Cuvînt invariabil, care servește să lege doŭă vorbe saŭ doŭă propozițiunĭ (de ex.: că, să). Astr. Întîlnirea aparentă a doŭă stele în aceĭașĭ parte a zodiaculuĭ. – Și -úncție.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

conjuncție (desp. -junc-ți-e) s. f., art. conjuncția (desp. -ți-a), g.-d. art. conjuncției; pl. conjuncții, art. conjuncțiile (desp. -ți-i-)

conjuncție (-junc-ți-e) s. f., art. conjuncția (-ți-a), g.-d. art. conjuncției; pl. conjuncții, art. conjuncțiile (-ți-i-)

conjuncție s. f. (sil. -junc-ți-e), art. conjuncția (sil. -ți-a), g.-d. art. conjuncției; pl. conjuncții, art. conjuncțiile (sil. -ți-i-)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

CONJUNCȚIE s. f. (< lat. conjunctio < con „împreună” + iunctio „legătură”, cf. fr. conjonction): parte de vorbire care leagă, în cadrul propoziției sau al frazei, unități sintactice omogene sau eterogene, realizând două tipuri de raporturi: de coordonare (între două părți de propoziție, între două propoziții, între o parte de propoziție și o propoziție) și de subordonare (între două propoziții). Este caracterizată prin lipsa unui conținut noțional (datorită abstractizării și gramaticalizării ei); prin conținut semantic foarte abstract și insuficient, realizat în mai multe semnificații determinate de context; prin lipsa flexiunii și a funcțiilor sintactice și prin distribuție bidirecțională. Lipsa conținutului noțional și insuficiența conținutului semantic au făcut pe unii cercetători contemporani să n-o mai considere parte de vorbire, ci instrument gramatical, (v. și parte de vorbire). ◊ ~ moștenită: c. transmisă în limba română din limba latină. Astfel: că, însă, nici, ori, să, și.~ împrumutată: c. pătrunsă în limba română din franceză, ca or.~ formată pe terenul limbii române prin compunere și prin conversiune. Astfel: așadar (< așa + dar), căci (< că + ce), dacă (< de + ca), deci (< de + aci), deoarece (< de + oare + ce), deși (< de + și), fiindcă (< fiind + că), încât (< în + cât), întrucât (< întru + cât), sau (< să + au), ca să, ci și, dar și, de să, fie că, încât să, ori că, și cu, ci (< ce), fie (< să fie), de (< prep. de), decât (< adv. decât), până (< prep. până), când „dacă” (< adv. când), cât „imediat ce” (< adv. cât), cum „imediat ce”, „pentru că” (< adv. cum), unde „dacă”, „pentru că” (< adv. unde). ◊ ~ simplă: c. cu aspectul unui singur cuvânt. Astfel: că, însă, nici, ori, să, și, or, dar, iar, sau, ci, de, fie, până, când, cât, cum, unde etc. ◊ ~ compusă: c. alcătuită din două sau mai multe cuvinte prin compunere. Astfel: așadar, decât, deoarece, deși, fiindcă, încât, întrucât, ca să, ci și, dar și, fie că, încât să, ori că, și cu etc. ◊ ~ coordonatoare: c. care stabilește un raport de coordonare, de egalitate, între cuvinte sau între propoziții cu funcții omogene sau eterogene. ◊ ~ coordonatoare copulativă: c. care ajută la afirmarea sau la negarea ideii de asociere, ca și, ci și, dar și, nici, și cu.~ coordonatoare adversativă: c. care ajută la exprimarea ideii de divergență, ca dar, iar, însă, or.~ coordonatoare opozitivă: c. care ajută la exprimarea ideii de opoziție, ca ci, și („ci”), iar („ci”). ◊ ~ coordonatoare disjunctivă: c. care ajută la exprimarea ideii de excludere (de disjuncție), ca fie, ori, sau.~ coordonatoare conclusivă: c. care ajută la exprimarea ideii de concluzie, ca deci, așadar.~ subordonatoare: c. care stabilește un raport de subordonare între cuvintele din propozițiile regente și propozițiile subordonate pe care le introduce. C. subordonatoare poate fi de două tipuri: necircumstanțială (introduce subordonate subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte sau predicative suplimentare) – că, să, ca să, dacă și de; circumstanțială (introduce subordonate circumstanțiale de mod, de timp, de scop, de cauză, de consecință, de concesie, de condiție, de relație și de opoziție) – decât; că, cum, până, dacă; de, ca să, să; că, căci, cum, dacă, deoarece, fiindcă, întrucât; că, de, încât, să, ca să; că, de, dacă, deși, să; când, dacă, de, să; de; dacă.~ specializată (specifică): c. cu folosire specifică, bazată pe o semnificație gramaticală unică, pe un singur tip de raport sintactic (în cadrul coordonării sau în cadrul subordonării), ca ci și, dar și, nici (coordonare copulativă); însă, or (coordonare adversativă); ci (coordonare opozitivă); fie, ori, sau (coordonare disjunctivă); deci, așadar (coordonare conclusivă); decât (subordonare modală); căci, deoarece, fiindcă, întrucât (subordonare cauzală), încât (subordonare consecutivă); deși (subordonare concesivă). ◊ ~ cu valori multiple (nespecifică): c. cu mai multe folosiri, bazate pe două sau mai multe semnificații gramaticale, pe două sau mai multe tipuri de raporturi sintactice (în cadrul coordonării sau în cadrul subordonării). Astfel: și (coordonare copulativă, adversativă, opozitivă și conclusivă); dar (coordonare adversativă și conclusivă); iar (coordonare adversativă, opozitivă și copulativă); (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, cauzale, consecutive, concesive și condiționale); (subordonare pentru subiective, atributive, predicative, completive directe, completive indirecte, finale, condiționale, concesive și consecutive); ca să (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, finale și consecutive); dacă (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, temporale, cauzale, condiționale, concesive și opoziționale); de (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, finale, condiționale, concesive, consecutive și de relație). Pentru clasificarea c. v. criteriu.

conjuncție (lat. coniunctio, gr. synoikeiosis „care leagă două lucruri deosebite”), figură de ordinul reflecției, enunțând o observație rezultată din asocierea unor aspecte ale vieții, contradictorii (I): „Avarului îi lipsește tot atât de mult ceea ce are cât și ceea ce nu are.” (Quintilian; L, § 783) Sin. polisindet ( F., p. 339)

Intrare: conjuncție
conjuncție substantiv feminin
  • silabație: con-junc-ți-e info
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • conjuncție
  • conjuncția
plural
  • conjuncții
  • conjuncțiile
genitiv-dativ singular
  • conjuncții
  • conjuncției
plural
  • conjuncții
  • conjuncțiilor
vocativ singular
plural
conjuncțiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • conjuncțiune
  • conjuncțiunea
plural
  • conjuncțiuni
  • conjuncțiunile
genitiv-dativ singular
  • conjuncțiuni
  • conjuncțiunii
plural
  • conjuncțiuni
  • conjuncțiunilor
vocativ singular
plural
coniuncție
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

conjuncție, conjuncțiisubstantiv feminin

  • 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Conjuncții copulative. Conjuncții disjunctive. DLRLC
    • 1.1. logică Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă când cel puțin una dintre componente este falsă. DN
    • 1.2. Figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii. DN
      sinonime: sinichioză
  • 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.