CONCORDÁNȚĂ, concordanțe, s. f. Acord, potrivire. ◊ (Gram.) Concordanța timpurilor = corespondența timpurilor. – Din fr. concordance.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
Joseph
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CONCORDÁNȚĂ ~e f. Caracter concordant; coincidență; congruență. ◊ ~a timpurilor corespondența timpurilor la verbele dintr-o frază. /<fr. concordance
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CONCORDÁNȚĂ s.f. 1. Faptul de a concorda; potrivire, acord. ◊ Concordanța relațiilor de producție cu caracterul forțelor de producție = lege economică potrivit căreia relațiile de producție trebuie să corespundă cu caracterul forțelor de producție; concordanța timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează acordul timpului verbului dintr-o propoziție dependentă cu timpul verbului din propoziția regentă. 2. (Geol.) Raportul dintre două strate sau serii de strate care s-au sedimentat continuu. [Cf. fr. concordance, it. concordanza].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CONCORDÁNȚĂ s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1). ♦ concordanța timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor. ◊ îmbinare armonioasă de sunete. 2. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor. (< fr. concordance)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CONCORDÁNȚĂ s. 1. coincidență, echivalență, (livr.) congruență. (~ unor elemente.) 2. v. potrivire. 3. acord, conformitate, corespondență, potriveală, potrivire, (livr.) consonanță. (Există o deplină ~ între elementele ansamblului.) 4. v. armonie.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Concordanță ≠ decalaj, discordanță, neconcordanță
Sursa: Antonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
concordánță s. f., g.-d. art. concordánței; pl. concordánțe
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*concordánță f., pl. e (fr. concordance). Acord, potrivire: concordanță de mărturiĭ. Lucrare destinată să arăte [!] acordu diferitelor texte, ca ale scripturii. Gram. Acordu cuvintelor după regule: concordanța timpurilor. Consonanță.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
concordanță (germ. Konkordanz) 1. Relație convenabilă, în ordine melodică, între două sunete consecutive, spre deosebire de consonanță* care privește concomitența intervalelor* (de ex. la Johannes de Groheo, c. 1300). 2. Noțiune propusă de C. Stumpf, pentru mai multe decât două sunete consonante (în opoziție cu noțiunea de consonanță, ce ar fi rezervată doar intervalelor). C. sunt astfel toate acordurile* principale și secundare ale sistemului (II, 3) major-minor (v. și armonie) și răsturnările* lor, a căror tradiție este aceea de a conține o cvintă* sau o cvartă*, o terță* sau o sextă*. Noțiunea nu s-a impus, deoarece consonanța a continuat să desemneze fără inconveniente atât intervalele cât și acordurile. Ant.: discordanță.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink