conacciu sm [At: N. COSTIN, ap. LET. III, 292/22 / V: conaciu / Pl: ~ii / E: tc konakçy] (Tcî) 1 Persoană însărcinată cu pregătirea conacului (3) pentru găzduirea oaspeților de seamă care călătoreau prin țară Si: (înv) conăcar¹ (1), cafartir. 2 (Îc) ~ baș Căpetenia conacciilor (1). 3 (Rar) Hangiu. 4 (Prin apropiere de conăcar²²) Colăcar.

‡ CONACCIU sm. Conăcar: au luat în robie un cfartir-maistru, adecă vel ~ (N.-COST.) [tc.].

conaccíŭ m. (turc. konakğy). Vechĭ. Conăcar.

conaciu sf vz conacciu

conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.