3 intrări

7 definiții

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

coman sm [At: ȘEZ. V, 58 / E: Cuman] (Reg) 1 Drac. 2 Om foarte urât.

Coman m. 1. gârliță în jud. Neamțu; 2. sat în jud. Bacău.

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

coman s. n. – Diavolul. Cuvînt rar, atestat o singură dată, în Mold. După DAR, de la numele cumanilor, popor turanic care a ocupat partea răsăriteană a Romîniei în sec. XI-XIII; însă această ipoteză este puțin probabilă. Este posibil să fie vorba de un der. cu suf.man, de tipul *drăcoman, cf. gogoman, hoțoman, pronunțat pe jumătate din scrupule de tip tabu.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

coman, comani, s.m. (reg.) drac, diavol.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

COMAN, Ion. G. (1902-1987, n. Dîmbroca, jud. Buzău), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din București. A cercetat viața, opera și doctrina Sfinților părinți scriitori bisericești („Probleme de filosofie și literatură patristică”, „Scriitori bisericești din epoca străromână”, „Patrologie”).

CÓMAN etnic, popor turanic, dar accentul și vocala o în loc de u, (căci poporul se numia Cuman, -ia), ar sugera derivația numelui de persoană din tema obscură COMA. I. Cu o: Coman, frecv., pren. și fam. (Dm; Ard); -a f. (16 B I 52, 144, III 163; 17 B I 329; P2; P4; P Bor 6); -i s.; în vocativ: „Comane Crețe” (16 B I 31). 2. Comănea t. (Mus). 3. + -ar, Comănariul (Ard), poate fi cu sens de apart. loc. 4. + -aș, Comănaș, ard., 1722 (Paș). 5. + -ca și -cea: Coman/ca b. (AO X 130) și s.; -cea, țig. Ștef 13). 6. + suf. -eciu, Comăneciu (CI; BG LIV 157). 7. + -ici, Comăniciu (Ard). 8. Comănel (C Bog; 16 A I 414; Paș); Comeanel (Sur V). 9. Comăniță b. (Cîmp; Paș; Cat mold. II, AO V 118). 10. Comănoiu, D. (Puc 334). II. Cu u în temă: 1. Cuman Uncheașul, olt. 1699 (Sd V 474); – (17 B IV 183), dar actul dă și alte cuvinte cu u < o. 2. Toponimul „Vadul Cumanilor” n-are raport cu antroponimele. Pentru răspîndirea numelui Coman v. Drăganu p; 529.

Coman Prezența lui Coman în onomastica românească a fost pusă în legătură, de specialiști, cu numele cumanilor, populație de origine turcică, atestată pe teritoriul patriei noastre după 1223, cînd o parte dintre ei s-au așezat în Cîmpia Dunării și Ungaria. Dacă unele urme ar putea fi găsite în toponimia românească, pentru antroponime lucrurile sînt mult mai dificile. În primul rînd numele acestei populații este în română un neologism de origine savantă; în al doilea rînd, și de o mare importanță este faptul că numele pers. Cóman se deosebește de numele populației cumán prin poziția accentului (-o- accentuat la numele de persoană, u neaccentuat la cuvîntul comun). Cóman este atestat cu o frecvență destul de mare începînd de pe la 1400 (cînd apare prima dată în documentele Țării Românești); bogata serie de derivate (Comănaș, Comancea, Comănici, Comănel, Comăniță etc.), precum și prezența în toponimie (Comănești, Comana, Comanca etc.), mai ales în partea de sud a teritoriului românesc, sînt probe ale vechimii și popularității numelui la români (la fel și la slavii de sud; la sîrbi și croați de ex. Koman apare din sec. 13). Avînd în vedere aceste fapte, numele personal Coman a fost apropiat de Coma, Comcea, Comșa, derivate dintr-o temă antroponimică Com-, despre care afirmații sigure nu se pot face (s-a sugerat legătura cu lat. Comatus și gr. Komaios, din coma „coamă” sau → Cosma). Amintirea cumanilor ar putea fi păstrată doar în toponimie (Comana).

Intrare: Coman
Coman
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: Coman
Coman nume propriu
nume propriu (I3)
  • Coman
Intrare: coman
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • coman
  • comanul
  • comanu‑
plural
  • comani
  • comanii
genitiv-dativ singular
  • coman
  • comanului
plural
  • comani
  • comanilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)