CÓMĂ1, come, s. f. Pierdere totală prelungită a cunoștinței, a sensibilității și motricității, asemănătoare cu un somn adânc, provocată de o ruptură a vaselor creierului, de diabet, de uremie sau de alte boli. ♦ (Impr.) Agonie. ◊ (Arg., loc. adj. și adv.) De comă = extraordinar, nemaipomenit. – Din fr. coma.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
hai
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÓMĂ2, come, s. f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica în muzica instrumentală frazarea, iar în muzica vocală locurile unde se respira. 2. (Germanism, reg.) Virgulă. – Din germ. Komma, fr. comma.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
hai
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÓMĂ1 ~e f. Pierdere a cunoștinței în timpul unei boli grave, provocată de o reprimare a funcțiilor sistemului nervos central. ~ diabetică. ~ apoplectică. ◊ A fi în ~ a fi în agonie. [G.-D. comei] /<fr. coma
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÓMĂ2 ~e f. muz. Cel mai mic interval muzical perceput de auz. /<germ. Komma, fr. comma
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÓMĂ1 s.f. Stare letargică de pierdere a cunoștinței, a sensibilității și a posibilității de mișcare, produsă de o hemoragie cerebrală, de diabet, de uremie etc.; agonie. [< fr. coma, cf. gr. koma – somn profund].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÓMĂ2 s.f. 1. A noua parte dintr-un sunet, care este cea mai mică diviziune a tonului perceptibilă cu urechea; semn care indică (în muzica instrumentală) frazele și (în muzica vocală) locurile unde se respiră. 2. (Rar) Virgulă. [< it. coma, germ. Komma, cf. gr. komma – fragment de frază].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÓMĂ1 s. f. stare letargică de pierdere totală a cunoștinței, a sensibilității și posibilității de mișcare, produsă de o hemoragie cerebrală, diabet, uremie etc. (
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÓMĂ2 s. f. (muz.) 1. interval greu perceptibil, între două note enarmonice. 2. semn care indică (în muzica instrumentală) frazele și (în muzica vocală) locurile unde se respiră. (
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÓMĂ s. v. agonie, virgulă.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cómă (cóme), s. f. – 1. Virgulă, semn ortografic. – 2. Pierdere totală, prelungită a cunoștinței, somn letargic. Lat. comma (sec. XIX), și germ. Komma (sensul 1), fr. coma (sensul 2). Sensul 1 este înv. – Der. comatos, adj., din fr.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cómă (med., muz.) s. f., g.-d. art. cómei; pl. cóme
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*1) cómă f. (vgr. kôma, kómatos). Med. Somn letargic, ca aproape de moarte.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*2) cómă f., pl. e (vgr. kómma, tăĭetură, virgulă, d. kópto, taĭ). Gram. Vechĭ. Virgulă. Muz. Interval inapreciabil pentru ureche între o notă cu diez și nota următoare cu bemol.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
COMĂ PUNCTÁTĂ s. v. punct și virgulă.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cómă s.f. în expr. de comă (lb. arg.) ◊ „Nu trebuie uitată expresia de comă – extraordinar, nemaipomenit (cf. [este] de comă, [este] mortal – este foarte bun, frumos, interesant.” R.lit. 19 VII 79 p. 9. ◊ „Omul [un mut] nu-și poate striga marfa, de aia are hârtia pe piept. Nu-i de comă? [...] Într-adevăr, e de comă.” R.l. 27 X 92 p. 6 (din fr. coma; DEX-S)
Sursa: DCR2
(1997)
|
Furnizată de Editura Logos |
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
comă (‹ germ. Komma, fr. comma din gr. ϰόμμα, „segment”), denumire generală pentru o serie de microintervale* muzicale existente în gamele* netemperate (v. temperate), unde provin din diferența unor intervale de mărime foarte apropiată. Termenul c. trebuie să fie însoțit totdeauna de o determinare adjectivală sau nominală, pentru precizarea sistemului intonațional din care face parte. 1) C. solfegistică (Mercator-Holder), cea mai des întâlnită, este prin definiție a 53-a parte dintr-o octavă*. Urechea normală o distinge bine, fiind de c. 4 ori mai mare decât cel mai mic interval perceptibil ca atare. În sistemul respectiv, diferitele intervale sunt formate din numere întregi de c. (ex. semitonul* diatonic = 4 c.; semitonul cromatic = 5 c.; tonul* = 9 c.; terța* mică = 13 c. etc.). Sistemele preconizate de D. Cuclin (gama prin c. și gama enarmonică*) se bazează pe aceste c. și pe principiul funcționalității lor, inclusiv al combinațiilor posibile. 2) C. pitagoreică sau diatonică (‹ gr. διατονιϰός [diatonikos]) rezultă din gama* prin cvinte*: este diferența dintre 12 cvinte suprapuse și 7 octave sau diferența dintre apotomă* și limă (v. și semiton). Prin temperare*, fiecare din cele 12 cvinte este micșorată cu 1/12 din această c., obținându-se astfel egalitatea necesară cu suma celor 7 octave. 3) C. sintonică (‹ gr. σύντονος [syntonos]) „intens, întins, ascuțit, care sună în acord”) sau didimică (‹ Didymos, autor alexandrin, sec. 1 î. Hr.) rezultă din gama naturală* sau armonică (Zarlino), unde apare ca diferență dintre mai multe feluri de intervale și în primul rând dintre tonul mare și cel mic. Diferența dintre c. pitagoreică și cea sintonică se numește schismă (‹ gr. σχίσμα [schisma] „separare”). Măsoară 1,92 cenți*, este cel mai mic interval considerat în acustica muzicală și se află mult sub capacitatea urechii de a percepe diferențe intervalice. Alte specii de c. sunt definite în table. Sin.: (rar) comată.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
de comă expr. formidabil, extraordinar.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink