colăcaș sm [At: BIBLIA (1688), 223 / Pl: ~i / E: colac + -aș] (Înv) Sol. 2 Colăcer. 3 (Înv) Colăcar (4).

colăcáș, V. conăcar.

conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.

colăcaș, colăcași, s.m. (reg., înv.) 1. sol al mirelui care felicită mireasa înainte de sosirea acestuia. 2. colăcer, urător, colăcar. 3. denunțător al unui hoț.