coclire sf [At: DA / Pl: ~ri / E: cocli] 1 Acoperire a obiectelor de aramă cu un strat de cocleală (1) Si: coclit¹ (1). 2 Oxidare a obiectelor metalice Si: coclit¹ (2).

COCLIRE s. f. Acțiunea de a (se) cocli.

COCLIRE s. f. Acțiunea de a (se) cocli.

cocleală sf [At: ȘEZ. XXIII, 43 / V: cotl~, cotlia~ / Pl: ~eli / E: cocli + -eală] 1 Strat de carbonat de cupru, de culoare verde, toxic, care se formează pe suprafața obiectelor de aramă Si: colitură (1). 2 Gust specific neplăcut al mâncărurilor ținute în vase de aramă Si: colitură (2). 3 Senzație neplăcută în gură, ca de aramă coclită Si: colitură (3).

cocli [At: CANTEMIR, ap. BV / V: cotli / Pzi: ~lește / E: cf bg котлясвам] 1-2 vri (D. obiecte de aramă) A (se) acoperi cu un strat de cocleală (1). 3-4 vri (D. alte obiecte metalice) A (se) oxida. 5 vr (D. mâncăruri) A căpăta sau a avea gust de cocleală. 6 vr (Pan; d. pietre, stânci) A prinde mușchi. 7 vr A se îmbăta tare.

cotli v vz cocli

cotlire sf vz coclire

COCLEALĂ (pl. -eli) sf. 1 Faptul de a se cocli ¶ 2 Un fel de rugină verde și otrăvitoare ce se formează pe aramă, cînd e expusă Ia umezeala aerului ¶ 3 Gust de aramă coclită: simț pe gît o ~ acră, sărată (DLVR.).

COCLI, Mold. COTLI (-lesc) I. vb. tr. A da un gust de cocleală; a strepezi: izvorul meu, limpede ca roua și rece ca ghiața, coclește gura călătorilor (DLVR.). II. vb. refl. 1 A se acoperi de cocleală ¶ 2 A prinde un gust de cocleală ¶ 3 Ⓕ F A se îmbăta: se îmbătă boierul de se coclise turtă (ISP.) [vsl. kotĭlŭ „aramă”].

COTLI = COCLI.

COCLI, coclesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. (Despre aramă) A se acoperi cu un strat de cocleală; a se oxida. În aer umed arama se coclește. ▭ Așeză cuțitul de-a curmezișul farfuriei, după ce l-a șters să nu coclească. C. PETRESCU, Î. II 86. ◊ Expr. (Familiar) A se cocli turtă = a se îmbăta tare. Boierul... se coclise turtă. ISPIRESCU, L. 181. 2. Refl. (Despre bucate gătite în vase de aramă nespoite) A prinde gust de cocleală. ♦ Tranz. A face ca ceva să prindă un gust amar, de cocleală. De ce izvorul meu, limpede ca rouă și rece ca gheața, coclește gura călătorilor? DELAVRANCEA, S. 246. ◊ Fig. Ura grea... le coclise inimile atîtea zile de-a rîndul. DUMITRIU, V. L. 86.

COCLI, pers. 3 coclește, vb. IV. 1. Refl. și intranz. (Despre obiecte de aramă, p. ext. de metal) A se acoperi cu un strat de cocleală; a se oxida. 2. Refl. (Despre mîncăruri) A prinde gust de cocleală. – Comp. bg. kotljasvam.

A SE COCLI pers. 3 se ~ește intranz. 1) (despre obiecte de aramă) A se acoperi cu un strat de cocleală. 2) (despre mâncăruri) A căpăta un gust specific neplăcut, fiind ținut într-un vas de aramă nespoit; a avea cocleală. /cf. bulg. kotljasvam

coclì v. 1. a se rugini, a se face verde (vorbind de bucatele în vase de aramă); 2. fam. a se ameți de băutură: se îmbătă boierul de se coclise turtă ISP. [Mold. cotli, din slav. KOTĬLĬ, aramă].

cotlí v. Mold. V. cocli.

cocleálă, coclésc, V. cotleală, cotlesc.

cotlésc v. intr. (d. vsl. kotĭlŭ, lighean de aramă, got. katile, germ. kessel, căldare, d. lat. catillus, tavă; bg. kotlevina, cotleală. V. cotlon). Est. Prind rugină verde (acetat de cupru), vorbind de aramă: tingirea a cotlit. V. tr. Oțetu a cotlit tingirea. V. refl. Tingirea s’a cotlit. Fig. Iron. Rar. Mă cam îmbăt. – În vest cocl-.

coclire (desp. co-cli-) s. f., g.-d. art. coclirii

coclire (co-cli-) s. f., g.-d. art. coclirii

coclire s. f. (sil. -cli-), g.-d. art. coclirii

cocli (a se ~) (a se oxida) (desp. co-cli) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se coclește, 3 pl. se coclesc, imperf. 3 sg. se coclea; conj. prez. 3 să se coclească; ger. coclindu-se

!cocli (a se ~) (a se oxida) (co-cli) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se coclește, imperf. 3 sg. se coclea; conj. prez. 3 să se coclească

cocli vb. (sil. -cli), ind. prez. 3 sg. coclește, imperf. 3 sg. coclea; conj. prez. 3 sg. și pl. coclească

cocli

coclesc, -cleam 1 imp.

cocli (-lesc, coclit), vb. – 1. A rugini un obiect de aramă. – 2. A se îmbăta, a se afuma. Sl. *kotĭliti, de la kotĭlŭ „căldare de aramă” (Cihac, II, 76; Pușcariu, Lr., 291). – Der. cocleală, s. f. (strat de carbonat de cupru; stare proastă și mai ales gust rău după beție); cohni, vb. (Bucov., a se strica, a se avaria, a se deterioara), probabil prin contaminare cu duhni „a mirosi urît”.

COCLIRE s. v. oxidare, oxidație, ruginire.

coclire s. v. OXIDARE. OXIDAȚIE. RUGINIRE.

COCLI vb. v. oxida, rugini.

cocli vb. v. OXIDA. RUGINI.

coclí, coclesc, v.i. A sta, a zăcea. – Sensul inițial este „a rugini, a se oxida”; din sl. *kotiliti, de la kotǐlǔ „căldare de aramă” (Pușcariu, după DER; Șăineanu); cf. bg. kotljasvam (DEX, MDA).

cocli, coclesc, vb. intranz. – A sta, a zăcea (Faiciuc, 2008). – Sensul inițial este „a rugini, a se oxida”. Din sl. *kotiliti, de la kotǐlǔ „căldare de aramă” (Cihac, Pușcariu, cf. DER; Șăineanu); cf. bg. kotljasvam (DEX, MDA).