COARTICULAȚIE s. f. (Fon.) Articularea concomitentă a unor sunete succesive. [Pr.: co-ar-] – Din fr. coarticulation.

coarticulație sf [At: DEX² / P: co-a~ / Pl: ~ii / E: fr co-articulation] (Fon) Începutul articulării unui sunet înainte ca articularea celui precedent să fi luat sfârșit. corectat(ă)

COARTICULAȚIE, coarticulații, s. f. (Fon.) Începutul articulării unui sunet înainte ca articularea celui precedent să fi luat sfârșit. [Pr.: co-ar-] – Din fr. co-articulation.

COARTICULAȚIE s.f. (Lingv.) Producere concomitentă a mișcărilor articulatorii în emiterea unor sunete. [Cf. fr. coarticulation].

COARTICULAȚIE s. f. (lingv.) rostire concomitentă a sunetelor. (< fr. coarticulation)

coarticulație (desp. co-ar-, -ți-e) s. f., art. coarticulația (desp. -ți-a), g.-d. coarticulații, art. coarticulației

coarticulație (co-ar-, -ți-e) s. f., art. coarticulația (-ți-a), g.-d. coarticulații, art. coarticulației

coarticulație s. f. (sil. co-ar-, -ți-e), art. coarticulația (sil. -ți-a), g.-d. art. coarticulației; pl. coarticulații

COARTICULAȚIE s. f. (cf. fr. coarticulation): producere concomitentă a mișcărilor articulatorii în emiterea unor sunete.