clănțănit sn [At: DA / Pl: ~uri / E: clănțăni] 1-8 Clănțănire (1-8).

CLĂNȚĂNIT s. n. Clănțănire, clănțăneală. Aud pe neașteptate clănțănitul unei mitraliere dușmane. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156,5/2. Și brusc mitraliere s-au pornit. Un clănțănit uscat de oase seci, Strident și alarmant, Sfîșie noaptea către stele. CAMIL PETRESCU, V. 45.

CLĂNȚĂNIT n. Zgomot produs de ciocnirea ritmică a dinților, a unor obiecte de metal etc. /v. a clănțăni

clănțănit n. lucrarea de a clănțăni și efectul ei.

CLĂNȚĂNI, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) A se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mult; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Prez. ind. și: clănțăn. – Var.: (pop.) clențăni, clențeni vb. IV] – Clanț + suf. -ăni.

clănțăit sn vz clănțănit

clănțăni [At: NEGRUZZI, S. I, 295 / V: clen~, clențeni / Pzi: ~nesc / E: clanț + -ăni] 1 vi (D. dinți) A se ciocni ritmic (de frig sau frică). 2 vi (D. fălcile animalelor) A se ciocni cu zgomot. 3 vi A produce un zgomot specific prin lovirea unor obiecte de metal sau de sticlă. 4 vi A apăsa repetat și zgomotos clanța ușii. 5 vi (Fig; dep) A flecări. 6 vir (Fig) A împunge cu vorba. 7 vr A se certa. 8 vi (Rar; d. căței) A lătra.

clențăni v vz clănțăni

clențeni v vz clănțăni

CLĂNȚĂNI, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) a se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Var.: (pop.) clențăni, clențeni vb. IV.] – Clanț + suf. -ăni.

CLĂNȚĂI vb. IV v. clănțăni.

CLĂNȚĂNI, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni sau animale, de obicei întărit prin «din dinți» sau urmat de determinări cauzale) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.). Se sculară toate dihoniile și unde începură să răgească și să clănțănească din dinți, de te apuca fiorile morții de frică. POPESCU, B. II 22. A-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47. Au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dînșii. CREANGĂ, P. 254. ◊ (Cu inversarea construcției) Dinții îi clănțăneau de frig. BART, E. 238. Cluceru ținea porunca domnească în mînă și dinții îi clănțăneau în gură. GHICA, S. A. 52. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Un gust de pine cazonă, acră, îi umplu gura, clănțăni dinții în gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140. 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. A clănțăni din clește. ▭ (în forma clențăni) Marcu... purcedea, Din oțele clențănind Și din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ (Cu inversarea construcției) Gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291. ♦ A mișca repetat, cu zgomot, clanța ușii. Nanina... clănțăni și strigă și mai tare: deschideți! D. ZAMFIRESCU, la TDRG. 3. Fig. A vorbi mereu, a flecări. (în forma clențeni) Nu mai clențeni... și ieși afară! ALECSANDRI, T. I 32. ♦ Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. Spune-i așa papistașului, că noi n-avem știință midtă, dar slujba ne-o facem; și că nu vreau să mă clănțănesc cu el. SADOVEANU, Z. C. 48. O luam razna prin sat și mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moș Vîrlan clănțănindu-se cu răzeșii de pe la noi, de altfel cu toții guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104. – Prez. ind. și; clănțăn (DUMITRIU, N. 72). – Variante: clanțăi (NEGRUZZI, S. I 152), clențăni, clențeni vb. IV.

A CLĂNȚĂNI ~esc intranz. 1) (despre dinți) A se ciocni repetat și cu zgomot unul de altul (de frig, de frică etc.). 2) (despre obiecte metalice sau de sticlă) A produce un clănțănit; a face „clanț-clanț”. 3) fig. A vorbi mult și fără rost; a clămpăni; a flecări; a pălăvrăgi; a trăncăni. /clanț + suf. ~ăni

A SE CLĂNȚĂNI mă ~esc intranz. A se certa ușor pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se ciorovăi. /clanț + suf. ~ăni

clănțănì v. a lovi taie și des clanța ușii: l. a toca dinții în gură de frig; 2. fig. a flecări într’una; 3. a lătra ca cățeii cei mici. [Onomatopee].

clănțănésc v. intr. (rut. kláncati, a. î.; sîrb. klancati, a osteni. V. clanț). Se zice despre lucrurile care fac clanț, ca bucățile de metal, dințiĭ ș. a.: foarfecele clănțănește în mîna bărbieruluĭ, dințiĭ clănțănesc de frig. Fig. Iron. Vorbesc mult și în deșert, clămpănesc.

clănțănit s. n.

clănțănit s. n.

clănțănit s. n.

!clănțăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. clănțăn/clănțănesc, 3 sg. clănțăne/clănțănește, imperf. 1 clănțăneam; conj. prez. 1 sg. să clănțăn/să clănțănesc, 3 să clănțăne/să clănțănească

!clănțăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. clănțănesc/ clănțăn, imperf. 3 sg. clănțănea; conj. prez. 3 să clănțănească/să clănțăne

clănțăni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clănțănesc, imperf. 3 sg. clănțănea; conj. prez. 3 sg. și pl. clănțănească

clănțăni vb., ind. prez. pers. 1 sg. clănțănesc / clănțăn

CLĂNȚĂNIT s. clănțăneală, clănțănire, clănțănitură, dârdâială, dârdâit. (~ al dinților.)

CLĂNȚĂNIT s. clănțăneală, clănțănire, clănțănitură, dîrdîială, dîrdîit. (~ al dinților.)

CLĂNȚĂNI vb. v. ciondăni, ciorovăi, flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

CLĂNȚĂNI vb. a dârdâi. (Îi ~ dinții.)

CLĂNȚĂNI vb. a dîrdîi. (Îi ~ dinții.)

clănțăni vb. v. CIONDĂNI. CIOROVĂI. FLECĂRI. ÎNDRUGA. PĂLĂVRĂGI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI.

clănțăni, clănțănesc v. i. v. clămpăni (1.)