CLEFĂÍ, cléfăi, vb. IV. 1. A mânca urât și cu zgomot; a plescăi, a clefeti. 2. Intranz. A deschide și a închide gura plescăind. ♦ Fig. A vorbi repede, nedeslușit, articulând prost cuvintele. 3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi. – Formație onomatopeică.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ibogdank | Semnalează o greșeală | Permalink

A CLEFĂÍ cléfăi intranz. 1) A mânca lacom făcând zgomot cu limba și cu buzele; a plescăi. 2) A plesni din buze (în semn de plăcere sau de uimire); a plescăi. 3) fig. A vorbi nedeslușit, producând un zgomot urât la pronunțarea cuvintelor. /Onomat.
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CLEFĂÍ vb. v. plescăi.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

clefăí (-ăésc, -ít), vb. – 1. A mînca făcînd zgomot. – 2. A vorbi poticnit. – Var. clefeti. Creație expresivă, care coincide cu lat. vulg. clefare (H. Mihăescu, BF, III, 23), slov. klafati, germ. klaffen (Cihac, II, 61 și Conev 56 propun un etimon sl.). – Der. clefăit, s. n. (zgomot produs cînd se mănîncă urît); clefetitor, adj. (persoană care mănîncă cu greu).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

clefăí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. cléfăi, 3 sg. cléfăie, imperf. 3 sg. clefăiá
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cléfăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (rudă cu clevetesc). Est. Mănînc făcînd cu buzele și cu limba un zgomot enervant, ca porcu și oameniĭ necĭoplițĭ. – În vest clefetesc (var. din clevetesc) și cĭófăĭ. V. horpăĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink