clanț [At: POGOR, HENR. 239 / V: ~a i, cleanț sn / Pl: (2) ~uri / E: fo] 1 i (Are) Cuvânt care imită sunetul produs de închiderea (repede și cu putere) a maxilarelor sau de lovirea a două piese metalice ale aceluiași ansamblu. 2 sn Cioc. 3 sn (Pfm; pex) Gură. 4 sn (Înv; îe) A ține ~ A face față într-o dispută. 5 sn (Pop; îc; pbl) Gură ~ă Vorbăreț. 6 (Trs) Încăierare.

CLANȚ¹ sbst. iron. Gură, plisc, clonț: te poftesc să-ți mai ții ~ul (ALECS.) [rut. klanci, „colți de lup”].

CLANȚ² interj. Imită sgomotul produs de închiderea fălcilor: și cum deschidea gura, gura clanț! falcă pe falcă (DLVR.).

CLANȚ¹ interj. Onomatopee care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecilor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. Cum văzu pe bătrîn, se cercă să îndruge cîte ceva și cum deschidea gura, gura clanț! falcă pe falcă. DELAVRANCEA, S. 244. Zicind acestea, se răpede spre un fund cu mămăligă, ce sta... pe masă și face clanț! cu gura în mămăligă. SBIERA, P. 182.

CLANȚ², clanțuri, s. n. Cioc; p. ext. (În glumă și peiorativ) gură. V. clonț. Te poftesc să-ți mai ții clanțul, c-apoi... ALECSANDRI, T. I 36. Să nu-ți aud clanțu. ALECSANDRI, T. I 338. ◊ Expr. A ține clanț = a se lupta cu vorba (într-o dispută, într-o controversă etc.), a ține piept. Am ajuns a putea ține clanț cu oricare avocat. ALECSANDRI, T. 257.

CLANȚ², clanțuri, s. n. Cioc; p. ext. (glumeț și peior) gură. ♦ Expr. (Fam.) A ține clanț = a se lupta cu vorba (într-o dispută, într-o controversă). – Onomatopee.

CLANȚ¹ interj. Cuvînt care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecelor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. – Onomatopee.

CLANȚ² interj. (se folosește pentru a reda zgomotul produs de lovirea dinților de sus de cei de jos, de foarfece la închidere sau la deschidere etc.). /Onomat.

CLANȚ¹ ~uri n. 1) (la păsări) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii; cioc; plisc. 2) depr. Organ al vorbirii; gură. ◊ A-și ține ~ul a-și închide gura; a tăcea. /Onomat.

clanț n. fam. gură: ținea clanț cu orice advocat AL. [V. clanță].

1) clanț n., pl. urĭ (cp. cu clanț 2 și cu cleanț). Nord. Clonț, cĭoc. A-țĭ ținea clanțu, a-țĭ ținea clonțu (gura). A te lua la clanț, a ținea clanț (cu cineva), a face gură, a-l combate.

2) clanț interj. care arată cĭocnirea bucăților de metal orĭ a dinților (var. din clamp și rudă pin sunet cu clonț și cu germ. klingen, a zăngăni, klang, zăngănit. V. clănțănesc și hap 2).

clanța i vz clanț

cleanț¹ i vz clanț

CLANȚA ! CLANȚA ! interj. Imită sgomotul unuia căruia nu-i mai tace gura: toată ziua clanța! clanța! din gură (PANN) [comp. CLANȚĂ 2].

clanț² interj.

clanț¹ (cioc; clanță) (pop.) s. n., pl. clanțuri

clanț² (cioc) (pop.) s. n., pl. clanțuri

clanț¹ interj.

clanț s. n., pl. clanțuri

clanț interj.

clanț interj. – Imită zgomotul produs de o încuietoare sau un zăvor, o foarfecă, izbirea dinților etc. Formație expresivă, identică următoarei. – Der. clanț, s. n. (gură, cioc); clanță, s. f. (clampă, ivăr, zăvor; gură-spartă, moară-stricată, om certăreț; mască folosită în jocurile populare de Crăciun); clănțos, adj. (vorbăreț; certăreț); clănțănog, adj. (certăreț, gîlcevitor); clănțău, s. m. (gură-spartă, om care vorbește mult; avocat); clănță(n)i (var. clențăni), vb. (a tremura, a-și izbi dinții; a face zgomot cu clanța, a încerca la ușă; a bărfi, a umbla cu vorbe; a căuta ceartă, a face scandal; a face zgomot obiectele de metal cînd se mișcă); clănțăneală (var. clănțănit, clănțănitură), s. f. (faptul de a clănțăni; trăncăneală); clănțănitor, adj. (care tremură). Întîlnirea cu germ. Klincke, fr. clenche, mag. k(e)lincs pare întîmplătoare. Din rom. provine bg. kljanca (Capidan, Raporturile, 222). – Cf. cloț.

CLANȚ s. v. cioc, clonț, plisc.

clanț s. v. CIOC. CLONȚ. PLISC.