ciută sf [At: PSALT (1651), 28/9 / V: cită, (rar) șu~ / Pl: ~te / E: alb shute] 1 Femela cerbului Si: cerboaică, (pop) ciutălină. 2 Specie mai mică decât cerbul, cu coarnele lătărețe la vârf, ca o frunză mică de palmier. 3 (Înv; șîs) ~ de pădure Fiară sălbatică. 4 (Fig) Epitet dat unei femei tinere, suple și grațioase. corectat(ă)

CIUTĂ, ciute, s. f. 1. Femela cerbului; cerboaică. Din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o ciută cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. SADOVEANU, O. III 361. Cînd și puii ciutelor Ațipesc prin crîng, Eu mă plec tăcutelor Gînduri ce mă frîng. TOMA, C. V. 96. Împrejuru-ne s-adună... Bouri nalți cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte. EMINESCU, O. I 101. 2. (Regional; uneori determinat prin «de pădure») Sălbăticiune, fiară, dihanie. Și cine-i tata dumitale?... – Tata e ciută nevăzută, și încă nici un om nu i-a ieșit în cale pe care să nu-l omoare. RETEGANUL, P. V 40. I-a zis: De ești om pămîntean, întră, iar de ești ciută de pădure, să te duci mai afund într-însa. SBIERA, P. 207.

CIUTĂ ~e f. 1) Femelă a cerbului; cerboaică. ~ cenușie. 2) fig. Femeie suplă și elegantă. /Cuv. autoht.

ciută f. femeiușcă cerbului: ciute sprintene de munte EM. [Lit. fiară ciută].

cĭútă f., pl. e (d. cĭut). Cerboaĭcă.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta să obții ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

cită² sf vz ciută

ciut¹, ~ă a [At: CANTEMIR, I. 1.1, 126 / V: (reg) șut / Pl: ~uți, ~e / E: ns cf alb shut] 1 (D. vite) Căruia i s-au tăiat coarnele. 2 (D. vite) Căruia i-au picat coarnele. 3 (D. vite) Cu ambele coarne lăsate în jos. 4 (D. vite) Fără un corn. 5 (Rar; d. vite) Care are coada tăiată. 6 (D. animale, mai ales d. câini) Cu urechile mici (sau fără urechi) Cf ciul. 7 (D. lâna oilor) De o culoare deosebită. 8 (Trs; d. oameni îf șut) Stângaci. 9 (Trs; fig; d. oameni îf șut) Tont.

șut⁹, ~ă a vz ciut

șut⁸, ~ă a [At: VICIU, GL. / Pl: șuți, ~e / E: nct] (Reg; d. mâncăruri) Picant.

CIUT, -Ă, ciuți, -te, adj. (Despre vite și alte animale cornute) Fără coarne. Bou ciut. Capră ciută, ▭ Ochilă vedea, toate cele... și numai înghețai ce da dintr-însul: Că e laie, Că-i bălaie; Că e ciută, Că-i cornută. CREANGĂ, P. 247. O țiu de coarne, se uită, Și tot strigă că e ciută! PANN, P. V. I 93. – Variantă: (regional) șut, -ă (ȘEZ. III 10, TEODORESCU, P. P. 401) adj.

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Dinte mare, de obicei terminat cu o suprafață lată, fixat în partea posterioară a maxilarelor, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și măcinarea alimentelor. V. molar. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, P. 21. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I 139. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Măsea de minte v. minte. ◊ Expr. (Familiar) Oltean cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = om vioi, isteț și priceput să se descurce; abil, șmecher. Tinerețea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viață au făcut să se zică despre olteni că au «douăzeci și patru de măsele»). VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu-l durea pe cineva măselele (sau măseaua) de ceva = a nu-i păsa. De te-ar calici numai pe tine... nu m-ar durea măseaua. ALECSANDRI, T. 1232. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele în gură) = a fi foarte nerăbdător; a dori mult ceva; a avea mare nevoie de ceva. Mă uitam.. așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară... și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5. A trage (sau a lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-are ce pune(n-ajunge) nici pe-o măsea sau nici cît să puie pe-o măsea = prea puțin, foarte puțin, insuficient. Îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu! ISPIRESCU, U. 84. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi reteză capul pe loc, și-l mînîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. ◊ Compus: măseaua-ciutei = mică plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu flori frumoase roșii-purpurii aplecate și frunze cu pete roșii-brune (Erythronium dens canis). 2. Fiecare dintre bucățile de lemn dreptunghiulare prinse, la distanțe egale, de jur împrejurul obezilor roții care învîrtește piatra de deasupra morii. Lovi c-un ciocan în șele De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Colț, dinte de fier ascuțit al grapei, ia încrucișarea legăturilor de la chingi. Grapa pe părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ. XXI 83. 4. Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; ureche. ♦ Cui cu care sînt prinse cele două blăni care leagă tălpile săniei de-a dreptul de proțap. 5. Cui cu o floare colțuroasă și ascuțită care se fixează de jur împrejur pe tălpile bocancilor.

CIUT ciută (ciuți, ciute) și substantival (despre animale cornute) Care este lipsit de coarne; fără coarne. /Cuv. autoht.

ciut a. lipsit de un corn (despre vite). [Termen înrudit cu ciot, trunchiu, și însemnând lit. trunchiat].

șut a. Mold. ciut (de coarne): vacă șută de un corn. [Șerb. ȘUT].

cĭut, -ă adj. (var. din cĭunt, ca cĭot din cĭont. Rudă cu ung. csut, cĭunt, suta, cĭut; sîrb. bg. alb. šut, cĭut; ceh. šuta koza, capră cĭută; pol. szuty, rut. šuta. Rudă și cu vsl. bg. košúta, sîrb. kóšuta, cĭută, cerboaĭcă, de unde vine și numele de familie unguresc Kossut și chear lat. Cossutianus, menționat de Tacit). Fără coarne: capră cĭută. – În vest șut.

șut, V. cĭut.

ciută s. f., g.-d. art. ciutei; pl. ciute

ciută s. f., g.-d. art. ciutei; pl. ciute

ciută s. f., pl. ciute

ciut adj. m., pl. ciuți; f. ciută, pl. ciute

iarba-ciutei (plantă) s. f. art., g.-d. art. ierbii-ciutei

măseaua-ciutei (plantă) s. f. art., g.-d. art. măselei-ciutei

ciut adj. m., pl. ciuți; f. ciută, pl. ciute

!iarba-ciutei (plantă) s. f. art., g.-d. art. ierbii-ciutei

!măseaua-ciutei (plantă) s. f. art., g.-d. art. măselei-ciutei

ciut adj. m., pl. ciuți; f. sg. ciută, pl. ciute

iarba-ciutei s. f.

măseaua-ciutei (bot.) s. f., g.-d. art. măselei- ciutei

ciut.

CIUTĂ s. v. bestie, dihanie, fiară, jivină, lighioană, sălbăticiune.

CIUTĂ s. (ZOOL.) cerboaică. (~ e femela cerbului.)

ciută s. v. BESTIE. DIHANIE. FIARĂ. JIVINĂ. LIGHIOANĂ. SĂLBĂTICIUNE.

CIUTĂ s. (ZOOL.) cerboaică. (~ e femela cerbului.)

CIUT adj. (reg.) melcat. (Animal cornut ~.)

IARBA-CIUTEI s. v. limba-cerbului, năvalnic, rujă, urechelniță.

PĂRUL-CIUTEI s. v. verigar.

CIUT adj. (reg.) melcat. (Animal cornut ~.)

iarba-ciutei s. v. LIMBA-CERBULUI. NĂVALNIC. RUJĂ. URECHELNIȚĂ.

ciut (ciută), adj. – 1. Cu coarnele tăiate, fără coarne sau fără un corn. – 2. Cu urechile tăiate, fără urechi sau fără o ureche. – 3. (Animal) care are coarnele sau urechile foarte mici. – 4. (Trans.) Greoi, neîndemînatic. – Var. șut, ciut, megl. ciut. Creație expresivă, ca ciot „ciuntitură” și bot „rît; cioc” (cu der. bont „tocit” ca ciunt). Cf. it. ciotto „șchiop”, a cărui origine este necunoscută după Prati 287. Este cuvînt comun aproape tututor limbilor balcanice (alb. šut, šüt, bg., sb. šut, mag. csuta, suta, ceh. šutá, pol. szuty, rut. šuta, toate cu sensul de „fără coarne”), fie că este vorba de formații expresive independente, fie de împrumuturi din rom. Totuși opiniile asupra originilor cuvîntului rom. sînt împărțite. Cea mai curentă este cea care îl derivă din alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan, Dacor., I, 512 și II, 550; DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicată de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicația care pornește de la forma alb. articulată të šut. Această ipoteză nu este imposibilă, însă nu este folositoare, în lumina tuturor rădăcinilor expresive rom., care indică, prin aceleași mijloace, aceeași noțiune. După Cihac, II, 59, ar trebui pornit de la bg. După Pascu, I, 194, de la un lat. *tiutus, din gr. τυτθός și după Giulgea, RF, 49, din lat. exutus „scos, luat”, ipoteze forțate și neinteresante. Cf. Rosetti, II, 114. Aceeași rădăcină prezintă și o var. cu infix nazal, ciunt, adj. (mutilat; ciung; se spune despre oamenii, animalele sau obiectele cărora le lipsește un membru sau o parte), pentru a cărui formație cf. paralelismul lui bot și bont, ciont și probabil cioc și ciung; cf. și it. cioncare (calabr. ciuncari) „a mutila”. Der. ciunti (var. ciunta), vb. (a tăia, a reteza, a amputa, a tăia crengi); ciuntitură, s. f. (acțiunea de a reteza; membru sau parte retezată); ciută, s. f. (căprioară; animal sălbatic, fiară), pe care Capida, Dacor., I, 512 și II, 550 și DAR îl derivă direct din alb. të šute „ciută”; ciutărie, s. f. (parc rezervat pentru creșterea cerbilor); ciutac (var. ciutan, ciutaș), s. m. (nume de bou); ciutit, adj. (fără coarne).

șut⁴, -ă, (reg.) 1. (despre mâncăruri) picant. 2. (despre capre) fără un corn.

ciut, -ă, ciuți, -te, adj. – 1. Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; șut: „O rămas pă vârv de munte / La oile cele ciute”; „Cu oi șute și cu șchioape” (Papahagi, 1925: 121). 2. Cu coada tăiată. 3. Cu urechi mici. 4. Stângaci, neîndemânatic. ♦ (onom.) Șut, Șuta, Șutea, nume de familie în Maramureș. – Cf. alb. shut (DEX, MDA); termen autohton (alb. shut) (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș); creație expresivă ca și ciot și bot (DER).

șut², adj. – v. ciut („fără coarne”).

ciut, -ă, adj. – Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; șut: „O rămas pă vârv de munte / La oile cele ciute” – Termen autohton (Brâncuși 1963; Rosetti 1962); Cf. alb. shut.

șut², -ă, (ciut), adj. – (ref. la animale cornute) Fără corn; ciut, ciunt; sau cu cornițe foarte mici: „Cu oi șute și cu șchioape” (Papahagi 1925: 121). – Termen autohton, cf. alb. shut (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).

CIUT(Ă) adj. și subst. 1. Ciută fam. (Sd XVI; 17 A IV 69); Ciuta, Ion, act. 2. Ciute, Ioan, mold. (Isp III¹; RI V 56); Ciut/ea (ib.); -ești s.; -escu (Hur 91). 3. Ciuteș, B. (Ștef.) 4. Ciutelea (17 B III; Ciuleala olt., 1620 (Sd VI 464). 5. Ciuiulești s. (Sur XI). 6. Ciutica, Ion. act. 7. + -in, Ciutin, Badea (13 – 15 B 115; Ț-Rom 209); Ciutîna b. (16 A I 248). V. și Șut.

DORONICUM L., CUJDĂ, IARBA CIUTEI, fam. Compositae. Gen originar din Europa și Asia, cca 30 specii erbacee, vivace, înfloresc toată vara. Florile dispuse în unul sau mai multe capitule mari, semiglobuloase sau turtite, terminale. Involucrul cu foliolele dublu- sau triplu-seriate. Fructul, achenă păroasă.

Erythronium dens-canis L. Specie care înflorește primăvara. Flori mari (perigon cu 6 foliole, petale lanceolate, ascuțite, stamine cu antere maronii), mirositoare, roșii-purpurii, liliachii sau albe și un inel oranj la bază, solitare, pendente, la extremitatea tulpinii. Fructe, capsule cu puține semințe. Frunze bazale scurt-pețiolate, oblong-eliptice, marmorat-bruniu-pătate. Planta (cca 18 cm înălțime) erbacee, perenă cu bulbi (Pl. 32, fig. 186).