ciorovăire sf [At: DEX² / Pl: ~ri / E: ciorovăi] (Rar) Ciorovăială (1).

CIOROVĂIRE, ciorovăiri, s. f. (Rar) Ciorovăială.

CIOROVĂIRE, ciorovăiri, s. f. (Rar) Ciorovăială. – V. ciorovăi.

ciorbăi vr vz ciorovăi

ciorogăi v vz ciorovăi

ciorovăi [At: ODOBESCU, S. III, 31 / V: ~voi, ~ovi, ciuruvui, ~ogăi¹ / Pzi: ~esc / E: ns pbl fo] (Pfm) 1 vrr A se certa pentru nimicuri Si: a se dondăni. 2 vr A-și adresa cuvinte urâte. 3 vi A șopti.

ciorovi v vz ciorovăi

ciorovoi v vz ciorovăi

ciurucui v vz ciorovăi

giorovăi v vz ciorovăi

CIOROVĂI (-ăesc), CIOROVOI vb. refl. F A se certa făcînd gălăgie mare, gîlcevi, a se ciondăni: unii ziceau una, alții alta, și așa se cioroiau ei acolo (ISP.).

CIOROVĂI, ciorovăiesc, vb. IV. Refl. A se certa cu cineva, a avea o discuție gălăgioasă, a nu se înțelege cu cineva asupra unor chestiuni; a se gîlcevi, a se ciondăni. În vreme ce mulțimea se îmbrîncea în jurul magaziilor, unii mai îndrăzneți se ciorovăiau din pricina vitelor. REBREANU, R. II 210. ◊ Fig. [Graurii] se ciorovăiesc seara și dimineața. ODOBESCU, S. III 31. – Variantă: (regional) ciorovoi (ISPIRESCU, L. 64) vb. IV.

CIOROVOI vb. IV v. ciorovăi.

CIOROVĂI, ciorovăiesc, vb. IV. Refl. A se certa cu cineva; a se ciondăni. – Comp. ciorobor.

A SE CIOROVĂI mă ~iesc intranz. fam. A se certa ușor pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se clănțăni. [Sil. -vă-i] /Orig. nec.

ciorovăì v. a se certa, a face gâlceava pentru lucruri de nimica: cum se ciorovăiau acestea ISP. [Probabil onomatopee (cf. ciorobor)].

giorovăì v. V. ciorovăì: unchiașii se giorovăiau într’una POP.

cĭorovăĭésc și -voĭésc (mă) v. refl. (sîrb. čavarijati, a flecări, rudă cu rut. čvara, cĭorovăĭală, și poate și cu turc. čav-čav, ciripire, ung. csör-pör, cĭorobor, csörömpölni, a vocifera. V. sfară 2). Fam. Mă cert orĭ discut cu glas tare: Să ne cĭorovăim pentru nimicuri? Joĭa viitoare mergem împreună să facem actele, cum se cuvine între frațĭ (Rebr. 2, 40). V. cicălesc, cĭondănesc.

ciorovăire (rar) s. f., g.-d. art. ciorovăirii; pl. ciorovăiri

ciorovăire (rar) s. f., g.-d. art. ciorovăirii; pl. ciorovăiri

ciorovăire s. f., g.-d. art. ciorovăirii; pl. ciorovăiri

ciorovăi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă ciorovăiesc, 3 sg. se ciorovăiește, imperf. 1 sg. mă ciorovăiam; conj. prez. 1 sg. să mă ciorovăiesc, 3 să se ciorovăiască; imper. 2 sg. afirm. ciorovăiește-te; ger. ciorovăindu-mă

!ciorovăi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 pl. se ciorovăiesc, imperf. 3 sg. se ciorovăia; conj. prez. 3 să se ciorovăiască

ciorovăi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciorovăiesc, imperf. 3 sg. ciorovăia; conj. prez. 3 sg. și pl. ciorovăiască

ciorovăi (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciorovăiesc, conj. ciorovăiască)

ciorovăesc, -văiască 3 conj., -văiam 1 imp.

ciorovăi (-ăesc, ciorovăit), vb. – A se certa, a se lua la bătaie. Creație expresivă, cf. sporovăi, ciorobor. Scriban, Arhiva, 1922, 475, îl pune în legătură cu sb. čavarjati „a umbla brambura”, care nu se potrivește nici fonetic, nici semantic. – Der. ciorovăială, s. f. (ceartă, dispută).

ciorovăi Cuvînt rămas fără explicație, deși s-au tăcut diverse ipoteze : DU îl consideră onomatopeic și compară pe ciorobor ; Scriban îl derivă din scr. čavarijati „a vorbi vrute și nevrute”. Propun : sl. čarovati „a vrăji”, „a face descîntece”, Cuvîntul apare în diverse limbi slave. Pentru vocalism, asimilarea este ușor de admis, iar pentru înțeles, cf. boscorodi.

ciorovăi, ciorovăiesc v. r. v. ciondăni

CIOROVĂIRE s. v. ciondăneală, ciorovăială.

ciorovăire s. v. CIONDĂNEALĂ, CIOROVĂIALĂ.

CIOROVĂI vb. a se ciondăni, (reg.) a se vergela, (Mold.) a se ciorti, (fam.) a se cârâi, (fig.) a se clănțăni. (Se ~ și se împacă imediat.)

CIOROVĂI vb. a se ciondăni, (reg.) a se vergela, (Mold.) a se ciorti, (fam.) a se cîrîi, a se clănțăni. (Se ~ și se împacă imediat.)