cinsteș, ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. II, 202 / V: ~tiș / Pl: ~i, ~e / E: cinste + -eș] (Înv) 1 Frumos (la înfățișare). 2 Mândru. 3 Cinstit. 4 Onorabil. 5 Prețuit.

CINSTEȘ adj. 1. (Mold., Trans. SE) Cinstit, onest. A: De urmează pre cel cinsteș, cinsteș este, și cine urmează pre cel rău, rău este. M. COSTIN. Face la oamini gînduri si înalte priceperi, gingași, cinstesi, îndreptători. CAL. 1762, 241^v; cf. CANTEMIR, HR. ◊ (Adverbial) Nu rău și fără socoteală, ce bine și cinsteș este de viețuit. CANTEMIR, IST. C: Face Ia oamini mari gînduri si înalte priceperi, gingaș, cinsteș, rînduială mare. CAL. 1733, 27. 2. (Mold.) Demn de respect. Dzăule cinsteșule. DOSOFTEI, VS; cf. CANTEMIR, IST. 3. (Mold.) Arătos, chipeș. La stat ,sprinten si cinsteș. DOSOFTEI, VS. Antioh-Vodă. . . era om mare la trup, cinstiș, chipiș, la minte așezat. NECULCE; cf. N. COSTIN; AXINTE URICARIUL; CANTEMIR, HR.; PSEUDO-MUSTE. Etimologie: cinste + suf. -eș. Vezi și cinsteșie, necinsteș. Cf. p r a v e d n i c; c h i p e ș (2), c i l i b i u (2), f a i e ș (2), g h i z d a v.

cínsteș, -ă adj. (d. cinste). Vechĭ. Cinstit, onest. Onorabil. Adv. Cinstit. (VR. 1922, 9, 364).

cinstiș, ~ă a vz cinsteș