chițcăi v vz chițăi

CHIȚCĂI, pers. 3 chîțcăie, vb. IV. Intranz. A chițăi.

A CHIȚCĂI pers. 3 chițcăie intranz. (despre greieri, căței etc.) A scoate sunete prelungi și ascuțite.

chițcăì v. 1. se zice de țipătul ascuțit și prelung al greierilor, cățeilor și șobolanilor; 2. fig. a ocărî și a alunga ca pe un câine: bărbați ticăiți și chitcăiți CR. [Formă amplificată din chițăi].

chíțcăĭ și chíțcuĭ saŭ -ĭésc, V. chíțăĭ.

chiscui v vz chițăi

chițăi vi [At: ODOBESCU, S. III, 42 / V: ~țâi, ~țcăi, ~țcui, ~ții, ~țui / Pzi: 3 ~țăie / E: chiț] 1 (D. șoareci și șobolani) A scoate sunete ascuțite. 2 (Fig; d. obiecte) A scârțâi. 3 (Fig; d. persoane) A se văita. corectat(ă)

chițâi v vz chițăi

chițcui v vz chițăi

chiții v vz chițăi

chițui v vz chițăi

ghițui v vz chițui

CHIȚĂI, pers. 3 chițăie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul ascuțit caracteristic șoarecilor. Se pomeniră că se umple biserica de șoareci, de lilieci și de bufnițe, și începură a chițăi. ISPIRESCU, L. 99. Dihorul începu a chițăi în limba lui de lighioană. ODOBESCU, S. III 184. Erau unsprezece bursucei cari se zvîrcoleau, chițăind și mierlăind. ODOBESCU, S. III 42.

A CHIȚĂI pers. 3 chițăie intranz. (despre șoareci, șobolani etc.) A scoate sunete stridente și repetate, caracteristice speciei. /chiț + suf. ~ăi

chițăì v. a striga cu glas ascuțit și pițigăiat (vorbind de căței și de șoareci): bursuci cari se svârcoliau chițăind OD. [Onomatopee].

chíțăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. chiț-chiț cum fac șoariciĭ). Se zice despre guzganĭ și șoaricĭ cînd țipă. – Și chíțcăĭ și chíțcuĭ.

chițăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chițăie, imperf. 3 pl. chițăiau; conj. prez. 3 să chițăie

chițăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chițăie, imperf. 3 sg. chițăia; conj. prez. 3 să chițăie

chițăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. chițăie, imperf. 3 sg. chițăia